November 20, 2012 Off

Cum să baţi un cui într-un perete invizibil

By in film

Credeai că scapi de Godard? Nu cu una cu două. Omul a făcut o sumedenie de filme. Adică el făcea filme aşa cum stăm noi de vorbă – îi venea să zică ceva şi zicea. Făcând filme. Nici nu ştiu dacă mai vorbea ca oamenii. Să facă filme era felul său de-a vorbi.

În tot cazul ziceam că o să caut un răspuns în “La chinoise” (1967). Şi l-am căutat. Normal că între timp am şi uitat întrebarea… Ah, da: dacă viaţa-i un fel de literatură sau dacă există viaţă ca viaţa? Păi se pare că nu. Cel puţin judecând după “Chinezoaică” există doar discurs. Şi eu care mizam că răspunsul e altul…

Pornind de la subiect… Nişte tineri maoişti (ce-o fi având stânga intelectuală că se lega atâta de Mao) pun la cale înfiinţarea unei celule teroriste. O fi citit şi din Dostoievschi, dar se vede că pe de-a-ndoaselea. Nihiliştii din “Demonii” nu-s nişte fiinţe prea agreabile. Dar “dacă Dzeu nu e, totul e permis…” ştii cum vine vorba aia. Genul de argument care deduce existenţa Lui pornind de la necesitate. Că dacă nu e, e jale mare. Şi-ar trebui chipurile să fie, ca lucrurile să aibă noimă. Fără Dumnezeu e ca şi cum ai vrea să baţi un cui şi n-ai un perete.

Aşadar, teroriştii. Unul din ei, maoist get-beget, refuză să participe. Nu duce maoismul la ureche, dar îi displace violenţa. Alţii zic: cum făr-de ea? El zice că aşa. Face valiza şi se duce în RDG. Ca şi cum acolo-i deficit de maoişti cu studii inginereşti. În tot cazul tipul e exclus din tovărăşie. Ceilalţi îşi fac actele. Actele teroriste, desigur. Pun la cale un atentat. Ţinta stă în camera 23. Dar ea a citit numărul pe dos şi l-a asasinat pe un tip din camera 32. Normal că s-a întors să corecteze “greşeala”.

Între timp, maoistul renegat, un tip în ochelari, îşi spune păsul. Îşi aduce aminte de o legendă despre copiii egipteni. Egiptenii credeau că egipteana vorbită de ei e limba zeilor. Şi că dacă nişte copii ar creşte izolaţi de societate, ei tot egipteană s-ar învăţa să vorbească căci cum altfel? I-au lăsat într-un sat uitat de lume. S-au întors peste cinşpe ani. Copiii, deja adolescenţi în toată firea comunicau între ei… behăind. Autorilor experimentului le-a scăpat din vedere faptul că dincolo de gard era o stână.

Dincolo de gard…

Eu m-am gândit la următoarea chestie. Pe vremuri lucrurile erau simple. Noi trăiam în socialism şi ne plăcea tot ce-i anti-socialist. În felul nostru behăiam pe limba capitalismului, căci ce altceva ne rămânea să facem dacă dincolo de gard se vorbea capitaliceşte? Intelectualii maoişti trăiau în capitalism şi nu le convenea din anumite motive. Că-i ipocrizie, că împarte lumea în săraci şi bogaţi, că un procent hotărăşte destinul pentru restul nouăzeci şi nouă, că unde-i dreptatea ş.a.m.d. Având în vedere că dincolo de gardul lor capitalist se behăia socialiceşte au învăţat şi ei cum au ştiut mai bine.

Şi atât. Nici pomină de calea de mijloc. Capitalismul, socialismul – nişte discursuri. Cu logica şi semnele sale de punctuaţie. Refuzul de a colabora cu sistemul e tot un discurs. E portiţa din spate a unui sistem guvernat după anumite principii. Cu semnul isteric al exclamării pe post de cheiţă. Cu însemnele puterii pe post de lacăt.

Iar acum trăim într-o lume post-ideologică în care discursurile socialiste şi capitaliste şi-au pierdut relevanţa. Dacă nu punem la socoteală Coreea de Nord. Socialismul s-a golit de sens în Gulaguri. Capitalismul s-a trezit gol după criza financiară. Liderii politici vorbesc despre principii şi valori fără să le spună pe nume, iar şmecheri de-al de Putin şi Berlusconi îşi propagă propriile personalităţi dezideologizate.

Cum zicea Slavoj Žižek: trebuie să ne inventăm o nouă Utopie.

Mai sunt filme…

Tags: , , , , ,

Comments are closed.