December 6, 2009 8

Action!

By in film

Regizorul zice „acțiune!” și acțiunea începe. Cea inventată, desigur. Cea care se naște în mintea regizorului, depinde de performanța actorului și de capacitatea spectatorului de a digera ceea ce se vrea a fi spus.

Dar uneori se pare că regizorul nu se împacă cu atât. El zice „acțiune!” și acțiunea care se vrea începută de el e cea din lumea reală.

Sfârșitul de săptămână mi-e marcat de 2 filme (deocamndată!) care vor să treacă dincoace, în viața reală…

Limitele controlului

The Limits of Control (2009) e filmul lui Jarmusch care continue linia începută în Dead Man (1995) și Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999). Pentru ca acțiunea să atingă maxima-i eficiență trebuie să renunți la dorința a te agăța de viață. Asta zice samuraiul Yamamoto Tsunetomo, autorul celebrului codex „Hagakure” (1716), citat de Ghost Dog. Citit de Zenu în 2007. Să realizezi că între formă și neant nu există, de fapt, nici o diferență. Asta e ideea.

Pornind de la această idee, personajul lui Jarmusch, Omul singuratic (Isaach De Bankolé) primește o misiune imposibilă. Sarcina lui este să lichideze Businessman-ul, capul unei organizații presupus mafiote (Bill Murray). Se pare că planul Omului singuratic este să nu aibă nici un plan. Acțiunea avansează de-a lungul unui schimb de cutii de chibrituri. În fiecare cutie se găsește cheia pentru următoare etapă. Atât. Dincolo de mesajele criptice din cutiile de chibrituri, Omul singuratic vizitează în trei rânduri muzeul Național de Artă Reina Sofia (ce mi-ar plăcea să-l mai vizitez încă o dată!). În fiecare vizită se oprește cu privirea asupra unei singure picturi. Acea pictură are o legătură misterioasă cu realitatea.

Când acțiunea se mută de la Madrid la Sevilla ai impresia că unica schimbare de fon este costumul Omului singuratic. În rest același lucru, mesaje criptate și simboluri. Totuși, la o terasă sevillană se produce o conversație captivantă cu Posesorul ghitarei lui Manuel Sevillano (John Hurt). Acesta îi comunică Omului singuratic că boema a luptat întotdeauna prin mijloacele sale simple – arta, non-conformismul, aleatoriulul – împotriva puterii. Va putea ea învinge vre-o dată?

Asta se pare că e miza eroului personificat de ivorianul Isaach De Bankolé: să-și închipuie un șir de evenimente întâmplătoare care duc la lichidarea Busnessman-ului.

– Cum ai intrat aici? întreabă acesta.

– Mi-am folosit imaginația.

În finalul filmului Omul singuratic se întoarce în muzeul Reina Sofia. Privește o pânză albă. Conținutul tabloului e neantul. Pagina albă, care poate fi orice. Inclusiv și o pagină albă. Între formă și neant nu există nici o diferență.

Bastarzii infami

În filmul lui Tarantino Inglourious Basterds (2009), boema este înfometată după acțiune. Al II-a război mondial, violența-i pretutindeni. Colonelul SS, Hans Landa (Christoph Waltz) vânează evrei. Americanul Aldo Raine (Brad Pitt) formează un detașament de evrei care este comisionat în Franța ocupată de naziști. „Evreii sălbatici” ai lui Aldo au misiunea de a tăia scalpul naziștilor omorâți, la fel cum o făceau pe timpuri pieile-roșii (și un alt personaj al lui Brad Pitt în „Legendele toamnei”). Propaganda nazistă a lui Goebels îi portretiza pe evrei drept o națiune de lași și trădători. Anti-propaganda eficientă a lui Aldo Raine a făcut din „evreii bastarzi” un trib de temut. Chiar și de Hitler.

Între timp, boema caută să intre și ea în acțiune. Prilejul este oferit de premiera la Paris a unui film nazist unde se va încerca atentatul asupra lui Hitler. În pelicula nazistă se explorează o temă patriotică: eroul de război, Frederick Zoller (Daniel Brühl) omoară de unul singur câteva sute de inamici. Amfitrioana cinematografului, o evreică a cărei familie a fost exterminată de naziști, va folosi premiera pentru a orchestra un act de vendetta.

Dar tocmai aici se denotă istețimea lui Tarantino. Boema nu are nevoie să intre în acțiune, fiindcă într-un fel anume boema a fost întotdeauna autoarea acțiunii. Să luăm filmul fascist al lui Zoller. Actul său de eroism va motiva mii de germani să se sacrifice în luptă. Goebels utiliza eficient propaganda ca mijloc de război. Același lucru îl urmăreau și „evreii bastarzi” ai lui Aldo Raine.

All Art is Propaganda” este titlul unui eseu de George Orwell. Mi-ar fi plăcut să-l fi citit mai înainte pentru a-ți oferi o analiză mai bună. Acum sunt sigur că „orice artă e propagandă” este motivul pentru care Quentin Tarantino, conștient că și „Bastarzii infami” sunt o formă de propagandă, arborează un ton jovial într-o tematică care a fost întotdeauna tratată cu gravitate.

Erezia lui Tarantino a fost să afirme într-un mod genial că războiul mondial poate la fel de bine să fie interpretat drept un război între două curente cinematografice.

Și totuși Tarantino nu a fost primul care a ironizat războiul. Frații Marx au fost primii. În Duck Soup (1933).

Tags: , , , , , , ,

8 Responses to “Action!”

  1. Vitalie says:

    Surpinzator, cu cateva saptamani mai devreme, tot in weekend, am privit si eu ambele filme… la pachet. se potrivesc si se preteaza unei analize la comun…

    • Zenu says:

      Într-adevăr, a ieșit interesant acest duo. Am început să privesc Inland Empire – ultimul film al lui David Lynch. Și ăsta tot caută să sară dincoace de ecran, dar într-un fel mai intim. 🙂 Să vedem dacă reușește. Pe noapte îmi cam dă fiori Lynch cu misterele lui…

    • Zenu says:

      Brr! Se pare că „Inland Empire” nu e propaganda. Dar te face să dorești să fi fost. E-un coșmar. M-ar interesa ce zice Zizek despre acest film. Aș savura analiza-i cu mai mare plăcere (căci, recunosc, filmul l-am privit cu fiori) 🙂

  2. Vladimir B. says:

    Linch este în primul rând artist vizual, şi el ştie limitele imaginii, ştie unde se opreşte percepţia, şi cum unde poate pătrunde senzaţia…de aceea încă nu s-a hotărât definitiv pentru UN singur domeniu, ce este el: fotograf, desenator, pictor, regizor de cinema???

    • Zenu says:

      Înțeleg că nu s-a hotărât – din 2006 a pus un stop pe regie…

      M-am uitat pe critici – lumea pare să-i accepte geniul. Adevărul e că mi-a sugerat o cădere – down through the rabbit hole (referințe clare la Alice in Wonderland și Through the Looking Glass). Dar ce mă fac eu cu aceste referințe?

      Apropo, în contextul lui Inland Empire, m-am gândit că expresia „se teme până și de umbra lui” este inexactă. Anume, umbra e problema. Spaimele – ele-s interioare, țin de subiect nu de „lumea reală”…

  3. […] Crăciun devreme. Roux și gemenii sunt în culmea fericirii. Găsesc timp (în aceeași zi) pentru Tarantino și, din nou, Jarmusch. Apoi pentru „Țarul” lui Pavel Lunghin. […]

  4. […] Crăciun devreme. Roux și gemenii sunt în culmea fericirii. Găsesc timp (în aceeași zi) pentru Tarantino și, din nou, Jarmusch. Apoi pentru „Țarul” lui Pavel Lunghin. […]