April 18, 2010 Off

Și totuși… Fellini

By in film

Ar fi o aberație să mă apuc să-i scriu recenzia lui Fellini. E sigur că criticii de film au reușit să scrie totul și chiar mai mult decât o fi vrut maestrul să spună. Dar nu mă împiedică nimeni și nimic să-mi exprim admirația, nu?

E la Nave VaCăci e atât de subtil și de genial încât nu mă pot abține. Ia, de exemplu, E la nave va (1983)… corabia plutește, carevasăzică, și la bordul ei ni se prezintă o companie bizară – oameni care au treabă cu muzica, căci călătoria este de fapt un cortegiu funerar având drept scop împrăștierea cenușii unei vestite cântărețe de operă de-asupra talazului. La prima vedere – niște snobi aristocrați, da’  ia vezi ce de fin ni-i prezintă Fellini: doi dirijori vienezi de orchestră originari din Varșovia (vienezi de spiță, polonezi de nație!); o fostă cântăreață româncă (de parcă statutul de româncă s-ar pierde cumva ca statutul de prințesă sau ducesă?!). În fine, i-ai simțit subtila ironie? E fenomenal, nu?

Place decorul nedisimulat. Fellini cunoaște limitele artei și nu ține cu tot dinadinsul să reproducă realitatea. Norii pictați, abatroșii din paie – nimic nu poate știrbi din avatarurile artei, căci arta adevărată începe dincolo de limitele realității. Acolo, dincolo de cotidian și palpabil, se pun pe cântar curajul (nu neapărat epic) și tandrețea (nu neapărat erotică). Ai impresia că Federico vrea să spună: „voi știți doar că toate astea nu-s pe-adevăratelea. Și eu știu. Păi, care-i rostul să ne prefacem. Și totușii…”

Uite-acest „și totuși” este cheia creației lui Fellini. În (1963) Federico face un film despre cum încearcă el să facă un film. E genial, căci antrepriza care pare a fi destinată eșecului în cele din urmă reușește. Din cauza acestui blestemat „și totuși…” care te face să cauți adevărul și puritatea atunci când șansele par a fi nule. Pentru orice eventualitate sunt clovnii – argumentul imbatabil: dacă din lacrimi și din filozofie se alege praful, apoi nimeni niciodată nu va regreta un surâs. Sau un zâmbet. Sau chiar un hohot.

În acest punct invariabil mi se face dor de Chaplin și de frații Marx, da să mai rămânem puțin în compania lui Fellini… Prima mea noapte de nesomn a fost pricinuită de Amarcord (1973). Cu părinții și nașii părinților la cinematograful Kotovski din Bălți. Filmul era pentru cei de peste 16. Eu aveam doar 14.

– Să-ți dau o țigară să te creadă mai mare? a glumit nașul babacilor mei. M-am fâstâcit. „Cine mic – io?” Da’ nu știam cum să glumesc așa mișto ca nașul, care era un tip tare elegant și eu mă jenam prostește. Casierița m-a scrutat și ea severă dar ne-a lăsat să trecem. Eram incitat. Publicul era categoric altul decât cel de la filmele mele cu apași. Eram un intrus.

Motivul interdicției pentru publicul juvenil a fost o mână de adolescent poposită pe genunchiul unei doamne de salon; o despuiere în spatele unui separeu care lăsa să se ghicească mai mult decât să vadă. Scena din tutungerie am văzut-o ani mai târziu într-o versiune necenzurată. Dar ceea ce-am văzut a fost lo bastante pentru a mă pune pe visări…

Păi iată, ce înțelegeam io la 14, ba chiar și la 20 de ani, e foarte diferit de ce percep eu acuma. Și sunt tare mulțămit că am învățat cum să-l savurez pe Fellini, căci savoarea e deplină și nu se compară cu nimic altceva.

Și totuși…

P.S. Cu această ocazie avem de ascultat următoarele:

Anouar BrahemE la nave va de pe extraordinarul album „Le voyage de Sahar”:

Și Caetano VelosoGelsomina de pe nu mai puțin formidabilul „Omaggio a Federico e Guilietta”.

Suplimentar, pentru a stărui în atmosfera felliniană îți recomand să vizionezi desenul animat al lui Andrey Khrzhanovsky, „O lungă călătorie” (aici partea 1 și 2)

Tags: , , , , ,

Comments are closed.