November 18, 2009 Off

Două lecții

By in eseuri

Sfârșitul săptămânii trecute este marcat de două lecții. Egal de revelatorii, dar opuse ca mesaj, lecțiile mă proiectează într-o răscruce metafizică și mă obligă să fac o alegere.

Prima vine din partea unui regizor polonez. Un titan al cinematografiei. Andrzej Wajda. E săptămâna filmului polonez, știi doar?! Am aflat-o de la tata. Am aflat că deschiderea festivalului urma să se producă cu filmul Katyń (2007), care s-a făcut remarcat prin nominalizarea la premiul Oscar. Nu că ar fi fost nevoie în mod neapărat, căci brandul Wajda este și așa suficient de bun. Deschiderea s-a produs. Ambasadorul Poloniei a vorbit o română fluentă. Sala a fost plină. Fularele trase pe nas – totuși e gripă.

Katyń

Primul sfert de oră m-am lăsat condus de voci și imagini. Ofițerii polonezi erau foarte buni. Sovieticii și naziștii erau foarte răi. Imagini paralele: sovieticii profanează steagul Poloniei rupându-l în două (gest simbolic), păstrând partea roșie pentru steagul sovietic și folosind jumătatea albă pe post de izmene; naziștii închid Universitatea din Cracovia brutalizându-i pe profesori (și trimițându-i în lagăre de concentrare).

Ce-i asta? Propagandă? Încă mai eram sceptic în privința filmului. Cu bunii și răii suntem deja clarificați, bine-mersi. La ce bun să mai facem această rundă?

Peste un sfert de oră, mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau tocmai așa. Printre răi se strecura câte un bun și treptat înțelegeam că bunii și răii erau categorii care pe Wajda îl plictiseau la fel de mult ca și pe mine. Pardon, maestre! Ajungem în miezul problemei: naziștii au folosit masacrul de la Katyń, orchestrat de NKVD pentru propagandă anti-sovietică. Sovieticii au trucat schimbând datele problemei. În versiunea oficială, autorii masacrului au devenit naziștii, iar contestarea acestui fapt deveni o probă de loialitate față de noul regim comunist instaurat în Polonia.

În cele din urmă și dincolo de antiteza buni / răi, mesajul filmului este: a fost sau nu a fost? Ne putem lăsa seduși de post-modernism și de relativitatea adevărurilor, însă în calitate de eveniment istoric lucrurile stau anume așa: a fost sau nu a fost? Aici nu este spațiu pentru două adevăruri. După cum remarcă cu o genială simplitate unul din eroii filmului, biografia e una – ea nu poate fi corectată. La fel și istoria – această biografie a unui popor.

Am trecut de partea lui Wajda. M-a convins. E un film genial. Dar mai are un bonus. Suplimentar la dihotomia necesară a adevărului, Andrzej Wajda pare să se întrebe: e suficient ca arhiva să constate că evenimentele au stat așa și nu altfel? Este un adevăr adevărat dacă nu e strigător la cer? Ne putem împăca cu un adevăr cunoscut doar de cercurile de specialiști? Aici găsim și valoarea adăugată a filmului – faptul că-i reușește să stige la cer și să facă un public să se cutremure.

În finalul filmului, Wajda ne confruntă cu niște scene șocante. Despre proporțiile unui masacru poți judeca doar cunoscându-i mecanica. Două zeci și două de victime fac să obosească mâna care apasă pe trăgaci. În final ecranul devine întunecat și se lasă o tăcere mormântală (aproape la propriu). După ce se aprinde lumina, publicul nu se mișcă din loc. Cutremurul s-a produs.

Recomand filmul.

Lecția

Lecția lui Eugène Ionesco este de altă natură. Și asta fiindcă teatrul absurdului e de altă natură. Absurdul este țesutul din care e croit acest univers, n’est-ce pas? Stăm cu soția în rândul unu a teatrului „Eugene Ionesco” și așteptăm să ne fie administrată lecția absurdului în varianta Drucec. Inter alia constat că prestația actorilor este superlativă și se produce pe scenă o dăruire de sine la propriu și la figurat. Dar nefiind potcovit cu potcoave de critic de teatru, plonjez direct în miezul problemei:

– Ce zici de o lecție care-ți explică imposibilitatea învățării? Pare un oximoron, dar Ionesco îl mânuiește într-o manieră foarte lucidă.

Mai întâi matematica. Ea este împărăția certitudinilor. Aici domnește inducția și deducția. Dacă am ști să le exploatăm am fi capabili să revendicăm teritoriul absurdului. În realitate însă, ne încâlcim în formule și nu putem lega un doi plus doi. Exagerez, desigur, dar nu-i așa că gândirea analitică necesită o încordare de creeri? Deci nu e vorba de o haină naturală a gândirii, căci se solicită un efort adițional. Abandonăm acest exercițiu complicat.

Literele însă nu necesită acest efort. Ne putem forța să le înțelegem rostul, dar chiar și fără a ști diferența dintre subiect și predicat, suntem capabili să formulăm propoziții. (Facem acest lucru în mod spontan fără a fi obligați să cunoaștem ce-i o propoziție chiar!) Dar de unde să știi tu, în acest caz, că cuvintele pe care le rostești tu înseamnă același lucru pentru mine, cel care le aude? N-ai cum. N-ai cum explica cuiva cuvântul „cuțit” fără a ucide. Adevărul lucrurilor este în spatele cuvintelor, în experiența instantanee a realității. Cuvintele sunt niște mesagere infidele (și deseori intuitive) ale realității.

Tristă constatare. Fără un buratino (vorba lui Ernu) n-ai cum pricepe. Dar discutăm animat cu soția mesajul lui Ionesco și ceva se conturează acolo. Prin urmare, în pofida fragilității cuvintelor, comunicarea este totuși posibilă!

Recomand spectacolul.

***

Acum, ca să aplic „lecția” lui Ionesco asupra filmului lui Wajda, mă simt obligat să mă întreb: aflând despre ororile de la Katyń în interpretarea lui Wajda, pot afirma că am înțeles profunzimea tragediei care s-a produs acolo? E posibil să se înțeleagă profunzimea unui ceva printr-o experiență extra-personală? Și la ce bun toate, dacă răspunsul este nu. Eugene Ionesco este un tip onest care nu adresează aceste întrebări de florile mărului. O face pentru că aici se află misterul ființei. De acord, pare să zică Ionesco, există empatie, intuiție, logică… Dar oare nu ne ducem noi înșine de nas?

Tags: , , , ,

Comments are closed.