August 23, 2009 11

Dictatura noului

By in eseuri, idei
Night of the Living Dead (1968), El Topo (1970), Pink Flamingoes (1972), The Harder they Come (1972), The Rocky Horror Picture Show (1975) și Eraserhead (1976) au revoluționat filmul introducând o categorie specială - „filemele de la miez de noapte”

Night of the Living Dead (1968), El Topo (1970), Pink Flamingoes (1972), The Harder they Come (1972), The Rocky Horror Picture Show (1975) și Eraserhead (1976) au revoluționat filmul introducând o categorie specială - „filmele de la miez de noapte”

Priveam zilele trecute documentarul Midnight Movies: From Margin to Mainstream şi mă gândeam oarecum extraniat la faptul cum o idee aparent absurdă se poate transforma peste noapte (sic!) într-un succes comercial enorm. Desigur, dacă eram Nassim Nicholas Taleb aş fi recunoscut pe dată „înclinaţia spre succes”: la câteva reuşite comerciale enorme au existat, probabil, sute de rateuri lamentabile.

Dar fiindcă se întâmplă ca din lecturile mele curente să facă parte eseul lui Boris Groys „Despre nou” gândurile mele străbat o altă direcţie. „Au nu este datoria elitei culturale de a sonda cu insistenţă terenul noului în perena căutare a noilor valori?” mă gândesc eu, observând concomitent că această căutare poate lua forme şi manifestări adesea groteşti. „Grotesc” este calitatea care caracterizează cel mai fidel filmele lui John Waters, Alejandro Jodorowsky, David Lynch, Perry Henzel, George Romero și Jim Sharman despre care s-a vorbit în documentarul cu pricina. Rulate după miezul nopţii, aceste filme au găsit propria nişă, devenind, încet dar inexorabil, filme de cult pentru milioane de spectatori fideli.

Să admitem că miezul nopţii conţine o predilecţie pentru grotesc precum şi să admitem faptul că flower generation, frământată de dorinţa de schimbare, a acceptat de-a gata absurdul ca fiind o latură inseparabilă a realităţii. Dar este mai mult decât atât. La fel de revoluţionar a fost la timpul său teatrul absurdului practicat de Ionesco și Beckett, abstracţionismul lui Kandinski sau pop-art-ul lui Warhol și Lichtenstein. Desigur că fiecare la timpul său a venit cu un mesaj, prin care trebuie să înţelegem o tentativă de a revaloriza arta, dar şi dorinţa de a scutura, a şoca şi a epata publicul larg.

Fără această „scuturare” este greu să ne imaginăm cum mesajele lansate ar mai fi ajuns la urechea consumatorului de artă.

Prin urmare, chiar dacă competiţia pentru revendicarea noului seamănă pe alocuri cu înscrierile în Cartea Guinness a recordurilor, trebuie să înţelegem că „scuturarea” respectivă este inseparabilă de actul creaţiei.

Prin contrast cu cele expuse, ţin să împărtăşesc senzaţia că în Republica Moldova cultura este timidă şi provincială.

În pofida situaţiei economice precare de la începutul anilor 90, revendicarea noului era totuşi o preocupare a artei. Primul meu contact cu teatrul absurdului a avut loc într-o încăpere ciudată de pe strada Alexandru cel Bun unde se dădea în premieră Cântăreaţa cheală. Experienţa a fost energizantă. Pentru a nimeri în sala de spectacol eram obligaţi să traversăm antreul pe o scândură de lemn, deoarece podeaua de beton încă nu era uscată. Şi aceasta făcea parte din experienţa noului. Teatrul „Eugène Ionesco” a continuat să practice această experienţă civilizatoare în spectacolele care au urmat. Acum mă miră cum în acei ani se reuşea punerea în scenă a lui Iosif şi amanta sa cu acel nisip egiptean care era aşternut seară de seară şi cum astăzi acest lucru este aproape de neconceput.

S-ar putea să greşesc, dar cred că există o explicaţie în acest sens. La acelaşi Groys găsim următoarele:

Acolo unde nu există arhivă sau unde ea este ameninţată în existenţa sa fizică, este preferabilă inovaţiei intervenţia în continuare a tradiţiei intacte. Sau se apelează la principii şi idei care sunt considerate independente de timp şi, în acest sens, oricând nemijlocit accesibile şi constante. Atare principii şi idei, pretins independente de timp şi, în acest sens, dependente, sunt postulate ca „adevărate” în speranţa că vor continua să existe sau vor fi descoperite din nou, chiar dacă încarnarea lor culturală ar fi distrusă.

Să deschid aici o paranteză pentru noţiunea de arhivă, care are la Boris Groys o interpretare specială: arhivă este instituţia care poate cataloga drept artă un ceva nou-creat. De exemplu un muzeu este o arhivă fiindcă „ceea ce nimerește în muzeu” este în mod indubitabil artă, în timp ce „ceea ce îşi croieşte drum spre el” rămâne suspectat de kitchism. Dar şi un minister este o arhivă prin puterea sa de a delibera asupra artei care va fi susţinută financiar şi a restului care va perinda în obscuritate. Altfel spus, de  eficiența unui minister al culturii depinde dacă societatea va produce artă sau va debita în continuare interminabilul folclor. Evidenţele indică clar că în Moldova spaţiul artistic a fost monopolizat de „caravana culturii” a unui personaj bizar cu trecere pe la cei sus-puşi care este Lenuţa Burghilă, în timp ce arta veritabilă a fost ostracizată în spaţiul underground al blogosferei, youtubului şi a twitterului.

Astfel, un minister incompetent face ca Lenuţa Burghilă să creadă că ea face artă, în timp ce un artist precum Viorel Posmotrel (Nică cultură.) să nu ştie că, de fapt, artă face anume el. Sau poate că ştie numai că Arhiva nu îi recunoaşte această calitate.

Mi se pare că această situaţie trebuie să se schimbe cât de curând posibil. O noapte apocaliptică precum cea de pe 7 aprilie trebuie să fie digerată de cultură şi trecută în arhivă. De nu, vom fi condamnaţi să ascultăm eternul folclor. Să nu credeţi că am ceva împotriva folclorului per se. Însă, dacă o cultura produce numai folclor, acest lucru denotă că societatea tace despre lucrurile cu adevărat importante.

Tags: , , , , , , ,

11 Responses to “Dictatura noului”

  1. Lucia says:

    Am citit zilele trecute asta: http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=293

    Şi mi-au rămas în cap nişte gînduri. În primul rînd, că seamănă a producţie comandată de nuşce proiect de combatere a corupţiei. Ca şi spectacolul cela, “Femei ale nimănui”, sau, mai nou, ce face alde Esinencu cu amica ei Dorina – “Mame fără pizdă”, sau “Lilia 4ever”, plătite de OIM, OSCE ş.a.m.d. pentru combaterea traficului de persoane. (warm-up, ice-breaker, brainstorming, coffee-breaks, problemă-soluţie, you can do it!)

    În sensul ăsta, ce formă de expresie e mai bună: cea plătită de stat să arate că avem colective artistice în fiecare sat sau cea plătită de străini să arate că avem o problemă? Da’ dacă de Caravelă se ocupa unul mai breaz, Mihai Fusu, de exemplu, şi o făcea într-o formă mai digerabilă, atunci care era mai bună? Sau dacă se schimbau finanţatorii cu locurile: statul dădea bani pentru elucidarea problemelor, iar europenii şi ceilalţi – pentru cultural mapping (cu realizarea corespunzătoare)?

    Mă întreb şi eu. Pe alde Tarkovski, Paradjanov, Bondarciuc, Riefenstahl, i-a finanţat statul. Svankmajer, Kaurismaki, Spielberg/Cameron/Jackson s-au finanţat singuri.

    Nouă ne lipsesc talente, oameni, nu bani şi “voinţă politică”. Dacă produsul e bun, nu mai contează cine l-a finanţat, dacă e prost – nici atîta. Deşi diferenţa e esenţială: atunci cînd produsele îs proaste, întrebarea despre sursa banilor devine foarte importantă. Cetăţeanul vrea să afle dacă nu cumva din banii lui a susţinut apariţia unei sau altei monstruozităţi pe micile ecrane, în galerii, instalaţii sau librării.

    PeSe: Cobîleanschi face periodic, cînd nu i-i lene, scrutmetraje pentru Moldova-film. Iar taberele de vară finanţate de Soros pentru tinerii artişti plastici îs o scîrbă, in my humble opinion.

    PePeSe: politicul nu area absolut nicio treabă cu acest comentariu. Iar lui Posmotrel îi doresc să se facă cît mai repede cu un Porsche galben de care îi place lui:-)

    • Zenu says:

      Dragă Lucia,

      Poate nu m-am exprimat io elocvent (ceea ce-i problema mea, nu a ta, dar ştii cum e – încerci să o iei prin scurtătură ca să economiseşti timpul cititorului când e cazul şi, uneori când nu e). Căci nu m-am referit la stat în calitate de sponsor principal. Ba chiar din contra, când o face, îi iese uneori neîndemnatic şi nefiresc (ca în cazul Lenuţei, dacă era cu Fusu, poate ieşea mai bine…)

      Deci. M-am referit la minister ca la o instituţie care curează arhiva. Ca să mă fac mai explicit am să pomenesc anectoda citată undeva precum că un critic de artă după o lecţie în MOMA (poate Guggenheim, nu mai ţin minte) a luat întâmplător un exponat – un obiect ready-made, care era tema discuţiei ce face un obiect obiect de artă. Poliţia a venit să elucideze cazul căci orice BS scos din muzeu tre să fie obiect de artă. Aici se vede rolul de arhivă – obiect de artă este acel obiect a cărei valoare este recunoscută de arhivă.

      Şi m-am gândit eu că ministerul ar putea ocazional să facă acest lucru. În termeni practici aceasta ar fi însemnat – premii literare, artistice, festival de cinema, expoziţii, etc. În schimb la noi, ministerul a fost absorbit de misiunea sa “strategică”: scoaterea limbii române din manualele şcolare.

      P.S. Am să mă uit peste piesa lui Cheianu. Aprioric îmi aduc aminte de titlul unui eseu de George Orwell – All art is propaganda.

      • Lucia says:

        Da, am înţeles ideea ta, dar totuna nu văd problema în optica pe care o prezinţi aici. Noţiunea de gospremia a murit odată cu statul total, galeriile sînt în mare private, muzeele, care sînt de stat, organizează expoziţii cu ce le-a mai rămas prin arhive. Eu nu prea ştiu premii literare de stat în alte părţi (decît dacă acestea iau formă propagandei de stat).

        Înţeleg că Uniunea Scriitorilor din Moldova are ceremoniile sale de rigoare. Alta e că nu prea are ce celebra această Uniune, pentru că textele produse la noi îs cam de calitatea piesei lui Cheianu sau a reportajelor scrise de Unimedia. Neautentice, dacă vrei. Cei cîţiva care produc texte mai bune se regăsesc fie în Rusia, fie în România (după limba vorbită), unde fundaţii culturale (de obicei nestatale!) le descoperă talentele şi îi publică. Vakulovski, pînă la expulzare, a stat şi a scris în Ro, Lorcenkov, aşa cum este el vulgar şi agresiv, are peste 5 cărţi publicate de edituri curajoase din Rusia. Noi de ce nu avem aşa fundaţii culturale? Mă întreb şi eu! dar n-aş culpabiliza statul în măsura în care o fac alţii – dacă îţi pasă de cultură şi vrei să deschizi Fundaţie, o faci, mai ales că există suficiente surse de finanţare. Uite :KSAK, de exemplu, sau, mai devreme, CSAC, e copilul obez al Fundaţiei Soros de altădată – ce face copilul? Unde e promovarea culturii? Avem casa Limbii Române – cine a auzit de ea?

        Deci ce vreau să zic. E utopie să aştepţi ca grupul de funcţionăraşi de la MinCulturii să se aşeze la un brainstorming într-o zi şi să zică: hai să ne gîndim cum putem trezi spiritul creator între moldoveni, cum să-i facem ca ei să fie mai artişti. E greşit să aştepţi ca iniţiativa să aparţină MinCulturii. Asta e părerea mea. Nu mai trăim în stat total, iniţiativa trebuie să aparţină artiştilor, nu comenzii de stat.

        Pînă la urmă, dumirindu-se că Teatrul E.Ionesco e de valoare, statul le-a dat casă – tot e înante, fii de acord:-)

        Iar dacă revenim la gospremia, meritul civic, ordinul de onoare etc… Păi Eugen Doga şi Ion Druţă au şi fost celebraţi. Şi Grigore Vieru la vremea lui. Mai ştii alţii care meritau – acuma sincer?

        • Zenu says:

          Şi ce-ar trebuie să facă “funcţionăraşii” din Ministerul Culturii, mă rog? Iată Cobileanski, de exemplu. De ce trebuie să fie “descoperit” în România şi Italia. Adică, mă bucur că s-a întâmplat acest lucru, dar e musai să se întâmple oriunde numai în Moldova nu?

          În afară de activitatea de televiziune, Igor Cobileanski desfăşoară o intensă activitate ca regizor de filme documentare şi filme artistice de scurt metraj, colaborând cu studioul “Moldova-film”. În anul 2001, devine membru al Uniunii Cineaştilor din Moldova. La Congresul Uniunii Cineaştilor din Moldova din anul 2004, el a candidat pentru funcţia de preşedinte al acestei instituţii.

          În luna aprilie 2008, Institutul Cultural Român i-a dedicat o seară de proiecţii.

          Filmele realizate de Igor Cobileanski au obţinut prestigioase premii, cum sunt următoarele:

          Premiul „Alexandru Sahia” la Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independent de la Constanţa, ediţia I (2006) pentru filmul Saşa, Grişa şi Ion
          Premiul Audienca Award (Premiul Spectatorilor) la Festivalul de Film de la Trieste (Italia), ediţia a XIX-a (2006) pentru filmul Saşa, Grişa şi Ion
          Premiul cel mai bun scurt metraj din cadrul Zilelor Filmului Românesc de la Festivalul Internaţional de Film (TIFF), ediţia a VII-a (2008) pentru filmul (Plictis) şi Inspiraţie

          …adică a candidat, nu a fost şi ales. Whatever.

          În exemplul cu Ionesco – ok, poate, deşi eu tot cred că rolul ministerului tre să fie mai mare decât “reparaţii capitale”.

          Apropo, de “gospremia” – chestia asta aduce a URSS, însă nu putem nega faptul că a funcţionat de felul său. Totuşi, eu aveam în gând ceva de genul unui Premiu Nobel (iertată fie-mi lipsa de modestie, dau şi eu un exemplu). Important e să se producă anual (şi nu cu prilejul zilelor de naştere când ea devine un fel de cadou-haleava!) şi să devină eveniment ca atare! O să zici că nu o să avem suficiente opere literare pentru a satisface rigorile unui concurs? Poate că aici ai dreptate şi, iniţial, calitatea premianţilor va fi dubitabilă. Dar, cel puţin, va fi un început. Orice început e dificil.

          Alţii care meritau? sunt sigur că există. Gaşca de la Contrafort şi Cartier i-o fi cunoscând mai bine decât mine.

      • Lucia says:

        Da, mai ştiu eu, Glebus Sainciuc, de exemplu. Şi se pare că e mai mult decît respectat, inclusiv de maşinăria statului.

        Pavel Brăilă, un artist mnogostanocinic originar din Moldova, deşi începuse pe la CSAC, a plecat din mocirla ceea demult. Aşa ştiu. Face proiecte în Germania, deşi periodic revine şi filmează material aici, în patrie. Dacă statul avea ochi, putea să-l ajute cel puţin la promovare, de acord.

        Am, în schimb, un exemplu “de succes” cînd un fond străin a făcut munca aşa cum o fac onegeurile la noi, pînă la următorul raport financiar, pe negîndite, dar cu mult tamtam: biserica din Căuşeni avea nevoie de repararea acoperişului, şi băieţii au rezolvat problema – i-au pus acoperiş de tablă. De tablă! Pe o construcţie din sec. 15!

        …Poate e nevoie de o intervenţie mai solidă a statului în activitatea culturală. Numai că dacă o vor face aşa cum o fac birocraţii din toate ţările, mai bine nu trebuie:-) Don’t mess with art, it will strike back.

        • Zenu says:

          Mda, trist în privinţa acoperişului de tablă 🙁 Din acelaşi repertoriu: Moara Roşie, vecină cu Zenu, care e o clădire super-interesantă pe cale să pice în capurile vecinilor. Dar asta e, vezi? Nu funcţionează arhiva!!! Adică pentru noi totul e nou, recent. S-a dărâmuit acoperişul bisericii. Nicio problemă! We’ll fix that că doar nu-l vom lăsa să cadă. Moara Roşie se dărâmă – la svalcă cu ea! 🙁
          De aceea la noi toate monumentele-s cel mult din sec. XIX, iar caldarâmul stă sub asfalt.
          Tocmai de asta nu apare Noul! Fiindcă el nu aprare pe teren viran cum a crezut Mao sau Lenin (re: Cevengur), ci are nevoie de reperele Vechiului.

      • Lucia says:

        …Iar caravela culturii, aşa scîrboasă cum o ştim, e cea mai inofensivă formă de propagandă din cîte îmi pot închipui. Păcat de bani, bineînţeles.

  2. Lucia says:

    încă un “link util” proaspăt care tratează un alt aspect al problemei: http://www.ziua.net/display.php?data=2009-08-24&id=257463

    • Zenu says:

      Of. Întârziem cu UE. The fun is gone. Să nu păţim ca la Planeta Moldova: Republica Moldova e ultima intrată în UE, însă UE e de rahat şi toate ţările stau la coadă să iasă din UE. Moldova, ca de obicei, e ultima pe lista la ieşire.

        • Zenu says:

          Cum a zis și dânsul:

          „si non è vero, è ben trovato”

          , deși se pare că nu a citit până la capăt Ioan Grosan. Continuarea lui atare György Spiró e fulminantă:

          „Romanele Erotice sau Sexuale trebuie sa aiba drept Personaj Principal Pozitiv prostituate care, in copilarie, au fost obligate prin violenta, batai si tortura sa ofere servicii sexuale, si li s-au luat pasapoartele, dar care au izbutit sa scape de schingiuitori si au ajutat politia sa-i aresteze pe acestia.”

          Mă miră cum a fost trecut acest pasaj cu vederea.