December 10, 2009 3

Cel mai bun va rămâne la urmă

By in eseuri, povestiri

Afară era întuneric beznă, dar îl durea în cot de acest lucru. Nu mai putea suporta şansonul pe care toţi şoferii lumii (mă rog, ai Moldovei) păreau să-l idolatrizeze. Mâna nu îl durea. Gipsul mirosea a dulce-acrişor de carte mucezită. Dac-ar fi putut să adoarmă…

Nu putea adormi în rutieră şi asta era un fapt imbatabil. Se grăbea să ajungă la Bucureşti, deşi a înţeles că va ajunge cu mult înainte de ora de deschidere la ambasadă. Îi era egal. Vroia să iasă afară din rutieră, să îl pătrundă aerul rece al nopţii, să dizolve mirosul dulce-acrişor care venea de la mâna sa înfăşurată în bandaje şi gips… Şansonul şi mirosul respectiv îl necăjeau ca o durere de dinţi. Când o să se termine? Când o să i se pună plomba naibii şi o să-l lase să plece?

Probabil că totuşi a aţipit de cîteva ori doar pentru a se trezi, smuncit, când îi cădea capul pe piept, cu gura deschisă. Cineva sforăia zgomotos şi putea să jure că ar fi preferat acel sforăit natural şansonului oribil de pe casetă. A observat un semn care zicea că până la Bucureşti mai rămâneau 30 km şi s-a înveselit niţel.

După cum își făcuse socoteala a ajuns la Bucureşti prea devreme. Era 4 dimineaţa şi rutiera a oprit în Piaţa Victoriei. Unii negociau cu şoferul să rămână în rutieră până se crăpa de ziuă şi se deschideau ambasadele. Nu-i păsa. Nu a aşteptat să vadă cu ce li se vor termina negocierile, şi-a luat rucsacul în spate şi a pornit.

Cam friguţ. Noaptea a plouat, dar asfaltul s-a zvântat aproape dea-ntregul, numai băltoacele răzleţe păstrau memoria ploii.

A coborât pe Calea Victoriei mizând pe faptul că va găsi deschis barul din curtea librăriei. Uite că a trecut şi de casa lui George Enescu cu marchiza ei barocă. Mai avea puţin. Barul nu zicea nicăieri că era închis aşa că a coborât grăbit scările. Liniştea dinăuntru nu promitea mare lucru deşi răzbătea totuşi o muzică de radio. Liniştită, cum se şi cade la 4.30 dimineaţa. S-a hotărât să-și ceară un espresso, să tragă un fum şi pe urmă să vadă ce are de făcut.

La bar nu era ţipenie. Mai dincolo, un chelner (sau era muzicantul?) dormea pe o canapea. Nu era muzicantul căci nu se vedea nici un instrument muzical. I-a fost oarecum să trezească omul. 4.35. Poate că tocmai a aţipit? S-a instalat şi el pe o canapea vecină şi și-a scos o carte că să-și facă mai confortabilă așteptarea. Îl avea pe „Don Quijote” într-o ediţie rusească din 1961 cu paginile mai galbene decât coperta. Lumina era prea mică ca să poată prinde gustul lecturii. S-a servit de carte pe post pernă, de rând cu rucsacul şi haina. Mirosul de fum de ţigară îi pica bine fiindcă abia dacă mai deslușea izul ce-i venea de la mâna bandajată.

L-au trezit nişte voci. A deschis ochii. Chelnerul îl privea circumspect. A comandat o cafea pe care băiatul s-a dus să o aducă fără să mai întrebe nimic. Din radio clipocea o bossa nova liniştită. S-a gândit la chelner. Parcă a declanşat o reacţie chimică: în momentul în care dormea era un tip suspect care naiba ştie ce caută tocmai în barul lui; de îndată ce a comandat cafea a devenit client, adică o persoană care s-a înscris în șablon şi putea fi servită fără probleme. Gândul l-a trezit de-a binelea şi și-a aprins o ţigară în aşteptarea cafelei.

A ieşit din bar pe la 7 – o oră bizară pentru a ieşi dintr-un bar, era ora 7 şi el ieşea din bar. A făcut bine că a tras acel pui de somn. Şi cafeaua a picat la ţanc.

A trecut pe Bd. Magheru şi a luat-o în sus spre Piaţa Romană. Şi-a închipuit că va găsi vreo cafenea deschisă lângă metrou unde ar fi procurat un mic dejun mai decent. A rămas o oră şi ceva până la deschiderea ambasadei.

Dimineaţa mirosul mucegăit era mai pronunţat ca de obicei. Din cauza umezelii? Sau nasul i s-a deconectat pe durata somnului  şi acum se obișnuia din nou cu mirosurile? Dar nu mai vroia să se obişnuiască. Adevărul e că avea bandajul tot din cauza ambasadei. Nu a Spaniei, a Italiei. Îl aştepta pe un amic de-al său care intrase după viză. Pe el deja îl refuzaseră aşa că își aştepta amicul doar ca să ia împreună rutiera spre casă. Cum stătea aşa laolaltă cu cei care au stat toată ziua la coadă fiind pașoliți de gardieni de pe o parte a străzii pe alta, la un moment nu a fost atent şi l-a lovit o maşină. S-a stins lumina. Când s-a aprins din nou a făcut un efort ca să realizeze că se află la București, că a avut treabă la ambasadă, iar acum e în mașina unui străin. Șoferul i-a spus ceva de spitalul care era închis, dar îi era egal. L-a rugat să-l ducă înapoi la rutieră. Piciorul i s-a umflat. La fel și degetul inelar. Avea un cucui în frunte, dar nu simțea nici o durere. În mod ciudat nu-și amintea rezultatul de la ambasadă.

În vamă şi-a fixat atenția pe un bătrânel, basarabean și el, care repeta: „Of, de-aș ajunge în sfârșit la Santander să-mi văd familia și după asta  pot să mor liniștit.” Oare a fost mai norocos bătrânul?

Nu a putut să rabde să nu umble la bandaj, care slăbise de tot. În cele din urmă a reuşit să și-l scoată dea-ntregul. L-a aruncat într-o urnă de pe marginea trotuarului. S-a simţit eliberat. Mirosul de mucegăit s-a dizolvat definitiv în aerul dimineții.

Mâna îi era firavă. Și-a băgat-o atent în buzunar.

Zâmbea.

Tags: , , , , , ,

3 Responses to “Cel mai bun va rămâne la urmă”

  1. Ion says:

    Interesant. Am recunoscut protagonistul :).
    E fragment dintr-o carte?

    • Zenu says:

      Înseamnă că trucul cu scrierea la persoana III n-a funcționat 🙂

      L-am scris cu vreo 2 ani în urmă, cu gândul la sărmanii mei compatrioți. L-am trecut la pers. III fiindcă mi s-a părut mai adecvat să generalizez experiența (care nu-mi aparține doar mie).

      Mersi pentru mărinimia de a-mi sugera anumite retușări. Apreciez gestul!

    • Zenu says:

      Oops. Mulțumirile erau pentru un alt Ion. Retractez.