May 30, 2018 Off

Arderea trecutului

By in comori, eseuri

Era o zi ploioasă de martie și eu aveam puțin peste douăzeci de ani. Bucureștiul de la începutul anilor ’90 era un oraș care abia de reușea să se dezmorțească după lunga iarnă comunistă. Primăvara se lăsa anunțată prin tarabele pline cu cărți și casete piratate. Favoritele mele erau cele de la ECM. John McLaughlin, Egberto Gismonti și, bineînțeles, Garbarek. Mi-ar fi plăcut să inventez o schemă prin care să le pot împrumuta fără să le plătesc, dar vânzătorii ambulanți nu erau nici ei fraieri. L-am descoperit pe un autor care se numea Petru Popescu și care era un fel de Castaneda al românilor, căci călătorise pe Amazon și a trăit o vreme cu indienii din junglă. Între timp, un amic de-al meu (Dumnezeu să-l ierte căci acum câțiva ani a fost victima unui accident de mașină) a descoperit un chioșc în Drumul Taberei unde puteai cumpăra vin ieftin care îmbăta foarte tare.

Ca urmare a celor două descoperiri convergente din ajun mă aflam în biserica Kretzulescu, singur, cu Petru Popescu pe post de psaltire și capul pe cale să-mi plesnească. Știu, la biserică nu mergi ca să citești, dar fiindcă nu mai era nimeni și scaunele aveau acel punct de sprijin pentru carte (iar afară ploua!) mi-am zis că poate n-o fi un mare păcat. Adevărul e că am fost captivat din prima și lectura a mers ca pe unt, iar capul a încetat să mă mai doară. Citeam despre ritualurile enigmatice ale oamenilor-pisică și mă simțeam strămutat într-o altă lume, misterioasă și exotică unde, ce-i drept, ploua la fel de des ca și-n București.

Am aflat, așadar, că tribul mayoruna din jungla Amazonului trăia într-un fel de comunism paradisiac și arhaic, împărțind totul între ei – uneltele, săgețile, copiii, nevestele și, respectiv, bărbații. Iar pentru cazurile speciale, când cineva se încumeta să țină la ceva sau cineva ca la un lucru care-i aparține, aveau un ritual pe potrivă: arderea trecutului. O dată la câțiva ani, toate uneltele, armele, hainele erau adunate grămadă în mijlocul satului unde urmau să fie arse, sfărâmate, făcute praf și pulbere. Aceiași soartă o aveau și colibele – arse până la temelie. La fel și carnetul cu notițe a doctorului Popescu. Ca printr-o minune, au fost cruțați ochelarii doctorului. Poate că oamenii-pisică considerau că-s parte din el. După care tribul se muta într-un loc nou, familiile erau combinate altfel și totul pornea de la zero absolut.

…Mi-am adus aminte de acest fragment cu prilejul lansării „Formelor geometrice” de Vladimir Bulat. Cartea conține un eseu despre sculptorul basarabean Dumitru Russu-Scvorțov. Un sculptor uitat de toată lumea. Dar nu și de Vladimir, care m-a invitat să vorbesc la a sa lansare. I-am zis că am să improvizez. El a zis că anume asta și vrea. Și am imporvizat, pornind de la fragmentul despre indienii din tribul mayoruna. Chestia e că basarabenii din secolul XXI împărtășesc, oarecum pradoxal, principiile și valorile oamenilor-pisică.

Nu mă refer aici la proprietatea privată, non-existentă pentru unii concetățeni mai hrăpăreți, care, ca prin magie, convertesc economiile oamenilor în datorie publică și se autodefinesc ca „elită politică” a țării. Mă refer la această ardere a trecutului, practicată cu atâta entuziasm de stânga și de dreapta politică. Bine, că mai întâi au fost sovieticii care au distrus cu multă sârguință ceea ce am fi putut numi orașul istoric, suplinind spațiile vacante cu așa „capodopere” cum e Clădirea Guvernului. Ceva a mai rămas totuși. Dar, poftim, Uniunea Sovietică a pierit, dar nu și tiparele pe care le-a creat. Pe Lenin nu-l regret. Îi stă bine acolo unde stă, la umbra copacilor de la Moldexpo. Dar Marx și Engels, așezați pe o băncuță de sculptorul Lazăr Dubinovschi, au meritat o soartă mai bună.

Hai să admitem: mulți din noi și-ar fi dorit ca bucata de timp cuprinsă între 1945 și 1991 să nu fi existat. Dar a existat. Unii din noi ar accepta fără să clipească ca tot ceea ce s-a creat în această perioadă să fie decupat, distrus, ars, uitat. Dar ar rămâne o gaură neagră. Nu ar mai fi nici Busuioc, nici Druță, nici Dubinovschi. Poate că pe teritoriul viran s-ar naște ceva nou?

Un modernist pur-sânge, compozitorul și dirijorul francez Pierre Boulez a zis odată că pentru ca să fie cu putință de a crea ceva nou în artă e nevoie ca Louvre-ul să piară în flăcări. Eu înțeleg asta la figurat. Pentru a crea ceva nou e nevoie să ne desprindem de dogmă, iar Louvre e o dogmă. Eu îmi imaginez că Brâncuși, lucrând la ale sale forme esențiale, s-a văzut obligat să elimine, decojind ceapa, toate ideile preconcepute despre sculptură: modernismul, clasicismul, barocul… Ceea ce a rămas este esența sculpturii, coloana infinită, pe care nu putem să ne-o imaginăm altfel decât în felul care a gândit-o Brâncuși. Inevitabil, vor fi alți sculptori care vor fi obligați să-l „decojească” pe Brâncuși pentru ca, la rândul lor, să re-descopere esența sculpturii. Cu toate astea, Louvre-ul rămâne undeva, acolo, ca un punct de referință, întreg și nesupus încercării focului. Din păcate, basarabenii din secolul XXI și oamenii-pisică din jungla amazoniană, înțeleg totul la modul propriu. Și dau fuga după chibrituri.

Intuiția mea a fost că Vladimir Bulat se opune acestei arderi a trecutului și iată că prin demersul său l-a scos din flăcările uitării pe sculptorul Russu-Scvorțov, care, dincolo de statuia lui Lenin (decapitată într-o curte din Călărași) s-a jucat cu formele geometrice pe care le putem admira, anonome cum sunt, în scuarul Teatrului de Operă și Balet. Oare de câte ori am trecut pe lângă ele fără să mă întreb oare cine le-a făcut și le-a amplasat acolo? Acum știu.

Faptul că lansarea s-a produs în Muzeul de Artă e oarecum simbolic. Și aici avem de-a face cu o formă de rezistență împotriva arderii trecutului. Până la re-deschiderea lui în toamna lui 2016, trăiam cu impresia că pictura și sculptura basarabeană fac și ele parte din spațiul viran. O gaură neagră în care nu crește fir de iarbă. Un spațiu atât de neted încât, neavând ce face, îți vine să faci valiza și să pleci. Fiindcă aici nu e nimic, nu a fost nimic, nu e posibil să faci ceva. Dar ca să vezi, tablourile au fost scoase din arhivă, expuse vederii și, uimiți ne-am convins că greșisem, că spațiul nu e deloc viran, cutare l-a influiențat pe cutare și cutare a preluat ștafeta și a dus-o mai departe. Pentru ca ceva nou să fie cu putință, avem nevoie de astfel de puncte de referință, avem nevoie de un trecut.

Am simțit că recuperarea lui Russu-Scvorțov este o mică dar importantă victorie. O atribui lui Vladimir Bulat și-l felicit pentru asta. Din păcate însă, orice victorie în Republica Moldova nu se dă fără o înfrângere pe potriva-i. Iată că în paralel cu lansarea cărții, se producea, la câteva cartiere distanță, demolarea unui edificiu istoric la intersecția străzilor Alexandru cel Bun și Mihai Eminescu. Cică-i de după 1945 și, prin urmare,  nu face parte din patrimoniul cultural. Oamenii-pisică au tras această linie.

Un pas înainte. Doi înapoi.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.