September 28, 2009 4

400 de portrete ale Jacquelinei Roque

By in eseuri, teatru
Să-ți spun cum a fost „Ultima noapte la Madrid”.

Ne-am bucurat că avem teatrul nostru în cartier și nu unul oarecare, ci cel mai bun – Teatrul „Eugene Ionesco”. Am stat și am socotit: ultimul spectacol la care am mers a fost, probabil, „Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali”. Asta s-a întâmplat prin 2000, căci încă nu o aveam pe Roux. Și nici comunismul, la o adică, nu se stabilise încă în RM. Deci, lecția lui Vișniec n-a mers foarte bine, asta e… 8 ani cu comuniști și… fără teatru.

Acum lucrurile urmează să se schimbe. TEI e pe teritoriul Zenului.

Copiii lui Jacqueline au fost cele 400 de portrete pictate de Picasso.

Copiii lui Jacqueline au fost cele 400 de portrete pictate de Picasso.

Scaunele m-au alarmat. În fostul cinematograf „Moscova” nici pomină de scenă. Scaunele – aranjate la același nivel (rândul unu și doi cel puțin). Din doi trebuia să trag ocheade printre umerii spectatorilor din față. (Să țin minte să-mi iau rândul trei data viitoare.) În cele din urmă, Ala Menșicov – mare artistă, a compensat cu prisosință carențele sălii. În câteva clipe m-am mutat la Madrid. Stafia lui Picasso era bântuia printre noi. În mâinile Alei Menșicov, metamorfozată în Jacqueline Roque (1926 -1986), pardesiul a devenit substanța lui Picasso – prunc neputincios sau bătrân libidinos, după caz. Modul în care doamna Menșicov folosește scena, decorul și obiectele este de-a dreptul miraculos. Un monospectacol e o muncă grea, să-l faci pe spectator să uite de existența timpului e o artă…

Revenind la Jacqueline. Oare cum e să fii portretizată în 400 de ipostaze? Motto-ul acestui blog este un citat din Junot Díaz: „Viitorul e o pagină albă”. Pentru Jacqueline pânza nu a rămas niciodată albă. Pablo a creat-o şi recreat-o până nu a rămas mai nimic din individualitatea originală. Există o secvenţă în spectacol când Menşicov/Jacqueline îmbrăţişează cu pasiune pânza curată – destinul de care nu a avut parte. Să fi fost Picasso de vină că a pictat-o atât de des? Îndoielnic. Chiar ea ne confesează că a învăţat-o tatăl să obţină de la viaţă tot ce-şi pune în gând. Tatăl a pictat-o la fel ca şi Picasso. La fel ne pictează alţii viaţă, atunci când îi lăsăm să o facă.

Nefiind “o proastă” Jacqueline îl seduce pe Picasso. Îl prinde în mrejele sale şi în ultimă instanţă îl domesticeşte. Quid pro quo.

Nu are copii împreună cu Pablo. Are 400 de portrete. Nu le permite copiilor acestuia, lui Claude şi Palomei, să asiste la funeraliile tatălui. Se sinucide în 1986, la 13 ani de la moartea lui Pablo Picasso. La Madrid, bineînţeles.

În raport cu materialul factologic, adaptarea lui Vitalie Drucec, reproduce o biografie. Însă, metafora pânzei albe o sublimează pe Jacqueline la categoria de eroină a timpurilor noastre. Şi ne oferă o lecţie de nepreţuit.

Bravo Ala Menşicov!

Respect.

Tags: , , , , , , ,

4 Responses to “400 de portrete ale Jacquelinei Roque”

  1. Victoria says:

    M-ai intrigat…voi merge neaparat, mai ales ca stau si eu in acelasi cartier 😀

  2. Vladimir B. says:

    In fapt, comentariul meu despre Picasso trebuia sa apara aici, nu la post-u cu jazzul…Dar, ce sa-i faci? Si lui Picasso i-a placut amarnic jazzul! Iarasi, nimic intamplator…

  3. Cassya says:

    Fost si eu.Vazut.Impresionant.