July 2, 2020 Off

Vorbe, fapte, bani

By in digresiuni

În 2019 aveam în față o alegere simplă. În Republica Moldova nu se mai putea trăi. Miliard furat, justiție îngenuncheată, alegeri locale trucate, anchete regizate – cunoașteți povestea.  Am ales oferta cea mai credibilă, mai ales că opoziția veritabilă formase un bloc comun. Am considerat justificată „alianța nefirească” și m-am bucurat când, chiar și cu lumina stinsă, deputații socialiști și cei din blocul ACUM au reușit să aprindă becul speranței. Într-un an contextul s-a schimbat. Însă scenariul după care se desfășoară lupta politică a rămas același. Am în față o alegere complicată și votul meu va rămâne, cel mai probabil, nevalorificat.

Arsenalul unui politician este format din vorbe, fapte și bani. Sau, mai ales, bani. Vorba este (ar trebui să fie) eminamente arma politicianului, un instrument de convingere, un mijloc de a-și expune ideile și viziunile. Cei din dreapta, cel puțin au dicția pusă la punct, deși viziunea unui politician trebuie să meargă dincolo de enunțurile scurte. Ce facem? Luptăm. Când câștigăm? Acum nu putem spune, să vedem dacă avem voturile necesare. Aveți un plan cum să-l aducem pe Plahotniuc în fața justiției? Avem. Ni-l spuneți și nouă? Când va fi cazul, vom spune. Cei din stânga (cu mici dar importante excepții) etalează un limbaj de mahala, dat fiind că acesta e limbajul majorității populației din Republica Moldova. În consecință, lupta politică din Moldova nu este o confruntare de idei, ci un contrast de accente.

Cu referire la fapte (nu, nu vorbe) te aștepți la chestii tangibile, chestii pe care poți să le poți pune în buzunar sau, la o adică, să nu te coste atâta, căci de ce, mama dracului, mai plătim impozite? Foștii, acum compromiși și dezbinați, cu ștabul la Miami Beach și Tel-Aviv, se fălesc cu majorări de salarii (de parcă aceste majorări nu s-au făcut din contul contribuabililor, ci din contul sponsorului principal al emisiunii); drumuri (care au fost bune exact până la primul îngheț); prima casă (destinată loialiștilor, aflați în mila celor care și-au terminat-o pe-a cincea).

Despre faptele guvernării de cinci luni a Blocului ACUM nu se pot spune prea multe. S-au mișcat încet (angajări, comisii, concursuri), au pus cruce în minister și au plecat englezește (spre nedumerirea propriilor alegători). Că nu au plecat de bună voie, că oricum erau să pice… posibil. Dar vorba lui Băsescu – politica e arta rezultatului. Despre rezultate: acord cu FMI (care, ce-i drept, a dat peste cap planurile celor din Horeca). Grant din partea Uniunii Europene. Ok. Funcția de secretar de stat a devenit una politică contrar principiilor bunei guvernări. E un minus. Faptul că Plahotniuc și agentul său Șor nu mai sunt la guvernare e plus. Dar să nu uităm că locul criminalilor nu este în Miami și Tel-Aviv, ci în fața judecății.

Guvernul socialist (cu puținele elemente din PD care s-au lepădat de satană), condus de Chicu, a avut și mai puțin noroc. A opus rezistență (cu lăudabilă sobrietate) primului val de COVID-19. Orice s-ar spune, măsurile de carantină au fost în mare parte adecvate și, dacă președintele țării ar fi reușit să se abțină de la bufonade, poate că cel de-al doilea val nici nu s-ar fi produs. Anticipând eșecul în lupta cu pandemia, socialiștii au umplut agenda cu alte chestii – cearta cu societatea civilă și victoria (previzibilă ca-n șah) a primilor, gâlceava cu Uniunea Europeană și mândria națională din Piața Roșie, spre bucuria propriilor alegători.

Și acum variabila necunoscută – banii. Aici e buba. Într-o țară democrată, cu reguli stricte, finanțarea partidelor politice se produce din contul banilor publici, cotizațiile de membru au o valoare simbolică iar donațiile din partea simpatizanților sunt monitorizate strict. Nu și în cazul unui stat capturat, a cărui păcat originar este relația simbiotică vicioasă între sectorul privat și cel public, relație care conduce în mod invariabil la subordonarea interesului public unor interese private de grup. Tipic pentru astfel de state este ca un grup privilegiat de actori privați să finanțeze (prin donații oficiale sau direct în „pușculița neagră”) campaniile electorale, urmând să-și scoată pârleala din contul favorurilor la achiziții publice. Clasică în acest sens este schema demontată în 2014-2016 în Brazilia, dar despre asta merită să vorbim într-un articol separat.

Revenim la oile noastre. Până la răsturnarea guvernării oligarhice, cele mai „bogate” partide erau PD (cu un buget de 49,2 milioane lei, din care 85% erau donații și cotizații), PSRM (14,7 milioane și, respectiv, 49% donații și cotizații) și Partidul ȘOR (13,6 milioane și 99% donații și cotizații). Prin contrast, PLDM dispunea de 9,2 milioane, dar numai 7% erau donații (probabil sediul utilizat pe gratis). PAS și Platforma DA erau partide „sărace”. Astea sunt cifre oficiale, indicate în rapoartele financiare prezentate la CEC. E logic să presupunem (ținând cont de anvergura cheltuielilor pentru concerte, magazine sociale, proteste organizate, campanii de caritate) că ele reprezintă doar vârful aisbergului.

Invizibile pentru CEC și oamenii de rând au fost mijloacele financiare din „pușculițele negre”, fonduri ilicite, bani peșin. Mie mi-i interesant, bunăoară, dacă faimoasele „otcaturi”, despre care vorbea lumea-n târg că reprezintă 10 la sută din valoarea contractului, au avut (mai au?) un caracter sistemic sau erau acte individuale de haiducie ale funcționarilor publici? Prin sistemic mă refer la caracterul lor instituționalizat, menit să alimenteze food chain-ul politic. Presupun că erau acte de haiducie. De ce? Din simplul motiv, că specificul național a fost (mai este?) ca businessul să conducă pe dinăuntru. Care ar fi fost sensul pentru Plahotniuc sau Șor să plătească mită, dacă ei erau creaturi bicefale, cu un cap de bișnițar și altul de politician. Or, buzunarul era unul și era indivizibil.

Prin urmare, trebuiau identificate resurse „libere” și aici s-a născut ideea genială de a fura un miliard din sistemul bancar și, via BNM, din bugetul public. Firimiturile au fost investite în alegătorii din provincie (Alo, Orhei!), iar suma de bază transferată în offshoruri. Acum, probabil se cheltuie pe cocteiluri în Miami Beach și Tel-Aviv, în timp ce noi stăm cu raportul Kroll pe noptieră.

Să presupunem că donațiile nu vor mai avea un rol determinant de aici încolo. Înseamnă asta că o să avem alegeri libere și corecte la 1 noiembrie? Eu tare sper că da. Dar asta nu e suficient. Judecând după cum se desfășoară evenimentele, fiecare din echipele concurente șutează în propria poartă, încercând să mimeze jocul prin tradiționalul discurs de ură la adresa oponenților politici. Tentativele de a răsturna guvernul Chicu sunt o cacealma – cine e nebun ca să preia ștafeta luptei cu covidul înainte de alegeri prezidențiale? Alegătorii sunt tot mai necăjiți și mai apatici. Pericolul cel mare este că atunci când se ceartă dreapta cu stânga, al treilea câștigă.

Nu sunt în postura să dau sfaturi, dar dacă votul meu contează pentru oricare dintre candidați, scenariul trebuie actualizat după cum urmează:

  • Atât concurenții de stânga și cei de dreapta ar trebui să adopte un discurs pozitiv: ce urmează să facă cu puterea în caz că o obțin? Rezultatul neașteptat al alegerilor municipale din anul trecut (când oponenții politici s-au abținut de la atacuri sub centură) l-a favorizat pe Ion Ceban. Dânsul și-a înnoit repertoriul. S-a ținut în mâini, a vorbit calm, confident, a spus ce are de gând să facă. Balanța s-a înclinat. Pentru prima oară Chișinăul a ales un candidat de stângă.
  • Pentru partidele de dreapta: Dodon nu e Plahotniuc, și chemările vehemente la lupta contra oligarhului nu-i vor scoate pe oameni în stradă și nici măcar nu Covidul e de vină. Flashmobul cu „culioace” a fost amatoricesc, dat fiind că e vorba de o înregistrare mai veche, din aceiași categorie ca și clipurile făcute publice imediat după răsturnarea lui Plahotniuc. La acea oră Igor Dodon s-a acoperit cu o explicație jalnică, dar care a fost oarecum „înghițită” de Blocul ACUM. Prin contrast cu astfel de „inițiative” un discurs pozitiv ar putea fi construit pe marginea integrării europene, idee care îi înflăcărează pe cel puțin jumătate de electorat. Ar fi bine să fie pe puncte, chestii concrete. Trebuie să existe un plan pentru sectorul justiției, căci e limpede pentru toți că, deși păpușarul a plecat, păpușile au rămas.
  • Pentru socialiști: limbajul de mahala e de natură să-i alieneze pe o parte din alegătorii fideli, cărora momentan le pasă mai mult de Covid decât de Putin. Managementul pandemiei s-a dovedit a fi incoerent și îl va taxa pe Igor Dodon la prezidențiale. Păcat de prim-ministru și echipă, care până la relaxarea carantinei la 15 mai a avut o prestație adecvată. S-a văzut în cifre. Apoi s-a văzut ce se întâmplă dacă nu ne pasă. În momentul de față, doar o minune mai poate salva moldovenii, ce-i drept s-a dovedit că „făcătorii de minuni” nu au imunitate la Covid. Un game changer ar fi ca dracii din Miami și Tel-Aviv să se întoarcă acasă în cătușe. Atâta doar că printre judecătorii actuali mai figurează vechii lor „angajați”.

Acestea sunt micile mele „pretenții” față de candidații electorali. Dau votul pentru cine va fi mai convingător. Sau nu-l dau nimănui.

Tags: , ,

Comments are closed.