March 14, 2009 11

Trenul vesel spre capitalism

By in digresiuni

A existat întotdeauna o fascinație a lumii intelectuale din Occident pentru stânga politică pe care timp de câţiva ani m-am căznit s-o înţeleg fără succes. Am descoperit această fascinaţie la începutul anilor ’90. Tocmai intram şi noi, moldovenii, cu limbă, stemă, drapel şi imn pe arena lumii şi, hodoronc-tronc, intelectualul occidental e fascinat de comunism!?! Ei ce, nu ştiau nimic? Adică, ei nu l-au citit Soljeniţîn? Sau pe Paul Goma? Se pare că lucrurilor cu care ne-am hrănit sufletul în ultimii ani ai perestroicăi le-a ieşit termenul. De aceea eu preferam să-mi văd de treabă citindu-l liniştit pe Milan Kundera cu care eram sincronizat sută la sută.

De unde să ştim noi, virginii capitalismului că lucrurile nu stăteau tocmai bine în economia de consum? Hiperinflaţia de la începutul Moldovei independente a trecut ca un tren fără să se oprească: azi cumpăram pizza la unica pizzerie din capitală „Anotimpuri” cu 1000 de cupoane, mâne cu 2000, iar poimâine – cu 20,000. Ca un tren a trecut prin noi marea privatizare şi n-am simţit nimic. Nici n-a durut! Poate că eram noi foarte tineri atunci și lipsiţi de experienţă – inflaţia de patru cifre şi privatizarea efemeră erau cele mai naturale chestii, doar trăiam în democraţie şi aceasta presupunea anumite sacrificii! Ştiam noi: trecem prin epoca Vestului Sălbatic, acuşica se opreşte trenul şi în staţia noastră și ajungem uşor-uşor occidentul din urmă.

A fost vesel doar până la un punct. Pe urmă a început trezirea… brusc și dureros ca după o beţie. Mai întâi criza din ’98 când ni s-au devalorizat salariile, apoi valul de emigraţii care ne-a împuţinat familiile, creşterea preţurilor la imobil care, tot brusc, ne-a adus în rând cu lumea (adică după preţuri căci până la venituri mai e să muncim), stresul, munca asiduă pentru un trai decent, stresul, stresul…

Mai recent m-am prins cu ideea că autorii proiectului comunist – Carlos Marx și cu Frederico Engels nu au fost nişte tipi chiar așa de răi: ei aveau idei, iar revoluţiile lor se produceau doar pe hârtie. Să vezi ce lucru inteligent au spus:

De la fiecare după capacităţi, fiecăruia pentru neceistăţi.

Minunat! Însă… un vis prea frumos ca să fie realitate! Un kibbutz la marginea universului în care toată lumea râde fericită. Un mesaj care la fel de bine s-ar fi pretat şi în coloniile de hipioţi din anii ’70.

Păcat că bolşevicii au încercat să-l pună în practică. În calitate de experiment a ieşit destul de interesant, dar, vai! a fost pe viu şi ne-a costat prea multe destine pecetluite în gulagurile siberiene.

Cu toate acestea, am ajuns în staţia numită „Capitalism” şi ceea ce văd ochii nu este tocmai ceea ce ne-am așteptat să vedem. Societate de consum cu emfază pe reclamă. În URSS ne închipuiam cu umilinţă magazine alimentare cu 300 de feluri de mezeluri, în schimb acum am încetat să le numărăm. Produsele noi le uzează moral pe cele introduse deunăzi. Nimbus 2000 a lui Harry Potter este depăşită în cât ai zice „Expeliarmus!”, iar noi tot lucrăm şi lucrăm şi nu mai reuşim să ne satisfacem poftele crescânde după produse tot mai noi.

La Haruki Murakami găsesc o definiție excelentă a capitalismului în epoca post-industrială: transformarea gunoiului în gunoi:

Aminteşte foarte mult de curăţatul zăpezii cu lopata.

Afară ninge şi ninge – în timp ce eu strâng zăpada şi o arunc metodic pe marginea drumului.

Nici sete de glorie, nici dorinţă de a mă evidenţia cumva pe frontul muncii. Pur şi simplu: ninge – eu curăţ zăpada. Perseverent şi cu acurateţe. Recunosc: nu odată m-am prins cu gândul că eu îmi transformam propria viaţă în gunoi. Însă treptat am ajuns la concluzia: doar şi hârtia şi cerneala tot se transformă în gunoi, astfel, dacă împreună cu ele se transformă în gunoi şi viaţa mea – merită oare să mă plâng de această nedreptate cosmică? Noi trăim în Societatea Capitalismului Avansat. Aici transformarea gunoiului în gunoi este virtutea supremă. Politicienii numesc acest lucru “optimizarea consumului”. Eu numesc acest lucru “transformarea gunoiului în gunoi”. Opiniile sunt divergente. Însă cu toată divergenţa opiniilor un lucru e sigur: mediul nostru este societatea în care trăim. Nu te aranjează – eşti liber să pleci în Sudan sau Bangladesh.

Nici faţă de Sudan, nici faţă de Bangladesh nu simţeam un interes deosebit.

De aceea tăceam – şi lucram mai departe. Dans, dans, dans (1988)

Mai târziu am ajuns să realizez că tocmai de aceea intelectualul occidental priveşte în stânga şi se întreabă onest: staţia “Capitalismul”, unde a oprit trenul nostru, este oare staţia terminus? Merităm o societate mai bună? Suntem capabil să ne înfrânăm dorinţa egoistă de câştig în detrimentul altora?

Sincer, habar n-am! Sunt convins că oamenii în marea lor masă nu sunt cine știe ce aristocraţi cu duhul. Astfel, în lipsa interesului privat, ei sunt tentaţi să tragă chiulul, iar într-o societate netransparentă – să urce pe umerii altora. Prin urmare, se pare că capitalismul este totuşi unica afacere decentă. În lipsa unei idei mai strălucite… curăţăm zăpada în tăcere.

Ceea ce nu ne împiedică să scrutăm orizontul – poate totuşi există o staţie mai bună?

Tags: , , , , , , , , ,

11 Responses to “Trenul vesel spre capitalism”

  1. Nicolae says:

    Trist si frumos “doiniţi” in acest articol durerea post-perestroicii din MD…
    Am avut fericita ocazie să discut cu comunistii înflăcăraţi din Italia, care nu mai sunt atît de extremişti în idei precum credem noi că trebuie să fie un comunist… ei mai degraba sunt nişte socialişti moderaţi. Adică nu luptă pentru utopii înaintate de Marx ş.a. ci pentru chestii reale, luptă împotriva atrocităţilor capitalismului (la care noi abia ajungem să le gustam) – impotriva exploatării necesităţilor de bază umane, adică a oportunismului în privinţa faptului că oamenii sunt gata să platească oricît pentru unele lucruri de bază (cum ar fi siguranţă, pîine, acoperiş, dragoste etc.). Ori legea microeconomică a capitalismului îndeamna nemilos – unde e cererea mai inelastică acolo este cîmpul oportunităţilor nelimitate… Acum şi problema morala: dacă ezit eu să explorez cîmpul dat (cît am ocazia) rămîn fraier, căci ştiu cu siguranţă că aşteaptă altul în rînd !
    Comunistii astea occidentali,am eu impresia, incearca sa apeleze la aparatul de stat ca forţă imparţială care poate să schimbe lucrurile spre bine… naiv, căci şi acolo oamenii sunt antrenaţi plenar în jocul capitalismului (la un nivel mult mai sofisticat).

  2. […] vorbit într-un moment despre capitalism ca fiind cel mai bun sistem din toate sistemele esenţialmente rele (de fapt Churchill a spus-o), […]

  3. […] virtual. A treia cale? Cine a citit articolele mele anterioare Stația terminus și Trenul vesel spre capitalism este la curent deja că sunt preocupat în mod activ de căutarea Căii A Treia. Răspund în felul […]

  4. […] de adoraţie colectivă, îngenuncherea masivă a fost un act înfricoşător. După asta a urmat trenul vesel spre capitalism, iar eu am făcut incompatibilitate cu manifestările maselor. De această incompatibilitate m-am […]

  5. cumva, comunismul a fost construit de si pentru asceti – indivizi gata sa renunte la toate bucuriile lumii pentru a construi, in plina taiga cai ferate, sau, in mlastini – orase si fabrici…
    de fapt, comunismul a fost invins nu atat de SUA ca stat, ci de un anume ascpect al modernitatii, prezent, incidental in cea mai pura intruchipare in America – societatea de consum..problemele comunismului au inceput atunci cand a fost vorba de frigidere, tranzistoare si masini de spalat (pentru ca, la capitolul rachete si statii cosmice regimul sta bine), iar paradoxul socialist: ascetism oficial (jertfim, facem, rabdam) vs consumism particular (cine s-ar fi dat in laturi de la o bucata de carnat sau o camasa buna) a ros sitemul pe dinauntru…
    la intrebarea ta, ce e dupa capitalism, pot fi construite doua raspunsuri:
    – nimic, zice Fukuyama, pentru ca capitalismul liberal e ultima statie a istoriei, mai departe nu e nici cale ferate, nici istorie, deci e vid…
    – altceva, un post-modernism, sa zicem, un fel de social-democratie…e raspunsul la care subscriu. iar cand zic social-democratie am in vedere faptul ca, de acolo, mi se pare trebuie sa iasa mugurele ce ar putea reimprospata Lumea…
    cred in vre-un fel de social-democratie pentru ca e o forma optima de intalnire a Omului cu Oamenii, a lui Eu cu Noi, adica a individului cu comunitatea (colectivul, societatea).

    • Zenu says:

      Acum, după criza financiară mondială, justețea lui Francis Fukuyama este mult prea dubitabilă. În schimb – post-modernism? Un fel de „de toate pentru toți” cu componenta incluziune socială obligatorie?

  6. post-modernismul, inteles nu ca festival de muzica exotica, ci ca renuntare la pretentii universaliste, va trebui sa fie ingredientul obligatoriu al oricarei viziuni a lumii

    • Zenu says:

      De acord – nu festival de muzică exotică. Sau literatură. Și totuși, mi se pare un concept mult prea vag pentru a-l considera ingredient. E mai degrabă un soi de clei care reușește să lipească chestiuni oarecum contrarii – fiecare cu dreptatea lui. În același timp, ideea social-democratică este mai pozitivistă în spirit (statul-dădacă pică bine la ei).

  7. post-modernismul e un concept vag pentru ca punctul sau tare este in alta parte: nu mizeaza pe consistenta conceptuala, ci pe forta emotionala…post-modernismul e mai degraba o atitudine, un scepticism fata de posibilitatile nelimitate ale ratiunii de a rezolva singura problemele, fata de pretinsele solutii absolute si ca emotie este necesara..

  8. Irina says:

    Desi tine esentialmente de economie, capitalismul stie sa invadeze toate aspectele vietii noastre si devine un modus vivendi atotcuprinzator. In mod sigur asta nu este cel mai bun lucru care ni se poate intimpla. Nici nu ne dam seama cum incepem sa fim capitalisti in toate cele. Cred ca problema sta in faptul ca omul nu poate trai fara o autoritate transcendenta deasupra sa. Fara un tata universal. Cindva aceasta autoritate ne-o asigura credintza. Acum multi dintre noi sunt mai sceptici, atei sau agnostici. Dar setea de transcendetza, de autoritate transcendenta a ramas. Si alegem din ce avem. Punem capitalismul, schimbul echivalent si piatza in capul mesei, sa ne binecuvinteze viatza. Si ne ocupam cu ceea ce a scris Murakami. Daca am tine capitalismul unde-i e locul, daca nu l-am extrapola sa acopere tot ce sintem, iar spatiul ramas l-am umple cu ce-i frumos si bun, capitalismul ar putea fi statia terminus pe care o cautam. Poate ca am inventat capitalismul prea repede? Poate trebuie sa mai crestem? Poate ca nu e capitalismul rau, ci abuzam noi de el? Poate nici n-o sa crestem vreodata.

    Imi dau seama ca parafrazez gindurile lui Patapievici aici. Sapte ani a stat “Omul recent” pe raft, asteptind sa ma coc ca sa-l citesc. Acum, ca l-am citit, e o ca o revelatie. Poate ca a trebuit sa ajungem mai aproape de “societatea capitalismului avanast” ca sa incep sa inteleg ce-mi spune.

  9. […] kibbuzul lui Amos Oz porenște trenul vesel spre capitalism. Am dubii serioase despre sfârșitul istoriei. Tre să existe ceva mai bun decât societatea de […]