October 28, 2010 2

Speranţa quijotescă

By in digresiuni

Hai să vorbim despre lumina de la capătul tunelului.

Nu ştiu dacă toată lumea a dat gata vol.2 din romanul de căpătâi al lui Miguel de Cervantes, aşa că pare rezonabil să amintesc cu ce se termină epopeea lui Don Quixote:

Unu la mână este că s-a lăsat de trăsnăi. S-a întors acasă, şi-a convocat rubedeniile şi şi-a anunţat însănătoşirea:

– Păi cum credeţi, bre, yo nu-mi dau seama că morile de vânt nu-s castele, hangiii nu-s cavaleri, iar hangiţele nu-s vrăjitoare? Tare bine-mi dau seama cum stau lucrurile în realitate. Punct.

Doi la mână este că Hingeniosul Hidalgo s-a lepădat de romanele cavalereşti şi de “preafrumoasa” Dulcinea. Gata cu visările, de aici încolo, picioarele cavalerului vor fi proţăpite în Viaţa Adevărată.

Lumea s-a bucurat de această însănătoşire miraculoasă însă la scurt timp după aia, Alonso Quijana, căci aşa i se zicea lui Quijote în Viaţa Adevărată, a căzut la pat. De plictiseală nu mai avea chef nici de romane, nici de rubedenii, nici de mâncare, nici de băutură. Încet-încet a murit de plictiseală. O viaţă fără de vrăjitori şi prinţese nu mai e suficient de haioasă pentru a fi trăită.

Din păcate ne aducem aminte de figura lui ridicolă fără ca să ţinem cont de tragismul renunţării la visare.

Există un concept bizar la Carlos Castaneda care vorbeşte aproximativ despre acelaşi lucru. Se cheamă prostia calculată. Învăţăturile lui Don Juan îi dau zor cu cei patru inamici ai spiritului, şi cum e să fii un adevărat războinc, şi care-i chestia cu tonalul şi nagualul. Dar la ce bun toate astea, dacă în cele din urmă, toţi sfârşim prin a fi înghiţiţi de Neant? Prostia calculată – este răspunsul magului. Ştim că nu ne aşteaptă nimic, dar avem nevoie de ceva bun de care să ne proptim. Mergem pe premisa că acel Ceva există, deşi ne dăm foarte bine seama că nu e. În tot cazul e mai comod să-l avem, decât să nu-l avem. Ceva-ul respectiv este lucrul pentru care are rost să ne sculăm din pat dimineaţa.

Chestia asta seamănă izbitor cu democraţia moldovenească. Ne dăm seama că ea parcă e, dar parcă nu e, însă fără dânsa dispare cheful să mai pui ceva la cale. Hai să nu-i zicem prostie calculată. Să o numim speranţă quijotescă.

Cu cine n-aş vorbi, toţi îs cu moralul la firul ierbii. Ne-am pus mari speranţe în alianţă. Ne-au dezamăgit. N-au făcut nimic. S-au certat. Au profitat de noi. Şi-au făcut hatârul. Au trişat. N-au făcut reforme. S-au jucat de-a guvernarea. Et cetera.

Însă aceste aere defetiste nu ajută la nimic. Dacă ne luăm după pesimişti, ajungem să ignorăm faptul că presa e mai liberă, bugetul e mai puţin şubred, economia tuşeşte mai rar, iar justiţia încearcă mai des să facă act. Deci dacă ne luăm după ei, ajungem să punem semn de egalitate între cei vechi şi cei noi, lucru care nu este deloc adevărat. Cei noi nu i-au umplut cu vânătăi pe cei vechi. Asta ca punct de pornire. Dar cu siguranţă că e nevoie de mai mult. După alegeri.

La alegeri am nevoie de speranţă quijotescă. Ca să yes la vot pe 28.

Pe urmă vedem.

Tags: , ,

2 Responses to “Speranţa quijotescă”

  1. Oxana says:

    citit cu zambet:) am un mentor de 9 luni acum: invat de la ea sclipirea din ochi in anticiparea noului si a schimbarii. Si pentru asta, e un yes pe 28 si din partea mea.
    Cine mai yes-e?!