March 6, 2019 Off

Politicieni la limita unei crize de nervi

By in digresiuni

Ultimul bastion al democrației moldovenești – alegerile, a cedat. Despre „libertatea și corectitudinea” lor nu se poate vorbi decât punând aceste noțiuni în ghilimele și asta în pofida declarațiilor oficialilor de la OSCE care au văzut (cum sunt aduși votanți din partea stângă a Nistrului) dar nu s-au priceput (că aceste voturi au înclinat balanța în favoarea celor care deja se află la putere). Alte elemente constitutive ale acestui proces au fost compromise iremediabil cu mult înainte de desfășurarea scrutinului. Presa liberă și independentă este în mare parte controlată. Invalidarea rezultatelor alegerilor în Chișinău a arătat cum stăm în ceea ce privește loialitatea instituțiilor publice. E adevărat, sunt loiale. Dar nu față de propriul lor mandat și, desigur, nu față de cetățeni. Opinia votanților este irelevantă, integritatea candidaților este o ficțiune, justiția este manipulată după placul celor (celui) care o controlează.

Acest lucru nu e de mirare. Practica, bine șlefuită, a utilizării deputaților transfugi, deja a scos în vedere cât de relative sunt rezultatele alegerilor. Votezi un comunist și obții un pedist. Scamatoria respectivă se produce în spatele cortinei, acolo unde sunt folosite una din cele două formule magice pe care le are la îndemână cel-al-cărui-nume-nu-poate-fi-rostit. Ambele formule magice țin de lumea numerelor mari. Prima se măsoară în bani, cea de-a doua – în ani. Despre cum anume se folosesc aceste formule a vorbit public o deputată comunistă, doamna Elena Bodnarenco încă în 2016. Bineînțeles, niciun organ nu s-a autosesizat, fiindcă nici un organ nu funcționează în regim auto. (Pardon, CNA a citat-o pe doamnă în calitate de martor, însă, din prudență dânsa nu s-a prezentat, nevrând, probabil, ca oferta de bani să se transforme într-o ofertă de ani.) În rezultatul acestei magii avem ceea ce avem – un partid minoritar, ajunge să formeze un guvern majoritar. Mai merită oare să ieși la vot după ce ți se face una ca asta?

Speranța moare ultima, dar, în cele din urmă, tot moare. Pe 24 februarie am ieșit la vot. Un vot mixt. Alcătuit din elemente deosebite. Cel mai deosebit element a fost cel de factură criminală (deși, paradoxal, integru). Autorul (sau co-autorul) furtului secolului a împrăștiat pomeni la stânga și la dreapta, dar mai ales la stânga, astfel încât a rupt o bucată neașteptat de mare din electoratul care, prin definiție, ar fi revenit socialiștilor. Ce-i drept, Președintele (adesea suspendat) al Republicii Moldova și exponentul declarat al socialiștilor a promis propriului electorat (cândva demult) că va lupta împotriva oligarhilor aflați la putere. Poate că dânsul a și luptat după culise, dar acest lucru nu prea s-a observat. În tot cazul, inamicul, cu care, în funcție de conjunctură, a votat împreună pentru schimbarea sistemului electoral și alte chițibușlâcuri de acest gen, a prevalat. Poate că electoratul lui a tras concluzii. Sau poate că lupta cu sistemul oligarhic prin mijloace învățate în est, nu este atât de eficientă ca lupta cu mijloace învățate în vest.

Despre elementul „activ” al acestor alegeri se pot spune multe. Utilizarea factorului administrativ nu este o noutate. În acest sens orice partid de guvernământ a beneficiat, licit sau ilicit, de un start favorabil. De ce-ar fi pediștii o excepție, dacă atât comuniștii, cât și peledemiștii, au bătătorit anterior această cărărușă? Utilizarea canalelor mediatice private e de la sine înțeles, or atâta timp cât și Consiliul Coordonator al Audiovizualului nu face crize de loialitate, funcționarea acestor canale este asigurată bine-mersi. Un lucru doar trezește nedumerire: cum se face că partidul, care s-a clasat pe locul trei în rezultatul scrutinului, e cel care lansează invitații la guvernare? În condițiile când avem două partide de opoziție care împreună formează majoritatea acest lucru e, cel puțin, bizar și merită a fi examinat cu mai multă atenție.

În ceea ce privește blocul electoral ACUM poziția lor este oarecum limpede. Despre o coaliție de guvernare cu partidul împotriva căruia luptă, nu poate fi vorba. Mă și miră tupeul cu care această pseudo-soluție este lansată în spațiul public. În calitate de paravană, se vorbește de așa-zisul vector pro-european. Ca și cum pericolul din est este o amenințare iminentă. Ca și cum pedeul nu ar fi lăsat-o mai moale cu ambițiile europene în rezultatul criticilor bine-meritate din partea partenerilor din vest. Ca și cum adevărul și minciuna ar forma o pereche cât se poate de normală. Etcetera.

Tot așa, e clar de ce o coaliție cu celălalt partid, care se declară opus puterii, nu este dorită de ACUM. Socialiștii au stat alături de Platforma DA și PAS în Piața Marii Adunări Naționale în 2016. Alături, dar nu împreună. Mesajul anti-oligarhic, care i-a scos în piață pe votanții socialiștilor, a fost compromis într-un mod iremediabil. A rămas doar discursul putinist, incompatibil cu aspirațiile autenticilor pro-europeni. Respectiv, socialiștii nu sunt nici credibili, nici compatibili.

Partea tristă a acestei matematici este că incompatibilitățile de mai sus sunt în avantajul Partidului Democrat. El nici nu ascunde faptul că, urmare a invitațiilor (formale) la guvernare, va fi pusă în aplicare formula magică care a acționat fără greș în 2016. Dacă, printr-o minune, nici aceasta nu va funcționa, nu sunt de speriat nici alegerile anticipate. Atâta timp cât pârghiile administrative și mediatice, unde mai pui și infrastructura electorală și judiciară, sunt controlate de cel-al-cărui-nume-nu-poate-fi-rostit, următoarele alegeri nu au cum să producă surprize. Poate doar o ușoară durere de cap.

Respectiv (zic eu) avem de-a face cu un paradox. Din punct de vedere teoretic, există posibilitatea ca regimul odios al oligarhului să fie demontat. Cele două partide opozante puterii ar putea (teoretic) să ajungă la o înțelegere, prin care să curețe justiția, procuratura, CCA, CNA, CEC, de persoanele ale căror loialități politice sunt mai presus decât loialitatea față de cetățeni și să formeze astfel premisele unor alegeri anticipate libere și corecte, de astă dată fără ghilimele. Dar din punct de vedere practic, asemenea posibilitate nu e. Cine câștigă? Pede.

ACUM nu va face coaliție cu PD. Super. ACUM nu va face curte socialiștilor pentru o eventuală alianță tactică. E clar de ce. Dar nu e clar de ce socialiștii, adevărații perdanți ai acestui scrutin și falși luptători împotriva regimului oligarhic, nu fac încercarea, poate că disperată, de a propune o astfel de coaliție celor de la ACUM? Răspunsul se conține în întrebarea propriu-zisă: din cauza că sunt falși. Dar dacă ar risca să o facă, poate că se vor curăți de minciuni. Și poate că ceva s-ar schimba realmente în Republica Moldova. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, mingea s-ar afla pe jumătatea (ah, din păcate doar treimea) terenului pe care joacă ACUM și ar urma să decidă dânșii ce e mai presus: puritatea idealurilor sau promisiunea de a demonta acest regim. Căci dacă demontarea regimului nu se produce, întrebarea nu mai e cine câștigă, ci cine pierde. Și răspunsul este – noi. Cetățenii acestei amărâte țări. Cei care au votat pentru ACUM, PD, PSRM sau ȘOR.

Felicitări domnilor și doamnelor deputați.

Tags: , , ,

Comments are closed.