August 29, 2009 Off

Plagiatul plagiatului tulu-i

By in digresiuni

Mi-am închipuit acest lucru după ce un amic, pasionat de fotografie, mi-a explicat că pentru a face un cadrul bun este OK să iei ca model o carte poștală reușită și să încerci să o reproduci. Ei, bine, asta nu pentru ca să o pui în vânzare la chioșcul de vizavi, ci, așa, în scop educațional. Nu prinzi firul până nu încerci, iar după ce îți iese poți să aplici șmecheria și în altă parte.

Fernando Botero creează noul „profanând” imaginea iconică a Monei Lisa

Fernando Botero creează noul „profanând” imaginea iconică a Monei Lisa

Adică, de ce nu, dar mi l-am imaginat așa, într-o doară, pe scriitorul meu preferat, citind din cărți pe care îmi place și mie să le citesc și încercând să dezlege care este trucul. În momentul în care eu, cititor naiv ce sunt, mă impreionez de profunda-i sinceritate ăsta zice: ca să vezi, deci, pentru a trezi senzația respectivă el a descris cutare și cutare lucru. Interesant, interesant… Lui îi este brusc interesant dacă ar fi putut să scrie acest fragment altfel și acum stă și descpică firu-n patru analizând pe-ndelete propoziție după propoziție.

Privită din acest punct de vedere, literatura seamănă cu locul crimei. Un Sherlock Holmes cu lupa în mână analizează indiciile care indubitabil vor induce rezolvarea cazului. Și doar eu, naiv mă minunez de sinceritatea autorului care la un moment anumit era și el în rol de inspector de poliție.

Reiese că totul e un plagiat și până și plagiatul este plagiatul unui alt plagiat. Și asfințitul de astă seară (irepetabilul! incomparabilul!) plagiază șiret asfințitul din ziua de ieri producând aceleași senzații unice în noi generații de îndrăgostiți.

Nu am descoperit universul, nu încep o cauză nouă și, desigur, nu am să lepăd cetitul. În Arta romanului Milan Kundera ne vorbește despre romanele epocale care au marcat evoluția literaturii – deci noul există? Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Tolstoi, Musil, Gombrowicz au lărgit spațiul romanului introducându-i elemente noi, forme noi, conținuturi noi. Dar nici asta nu e esențialul. Există scriitori cu care mă simt pe aceiași undă și, prin urmare, îmi este interesant ce spun indiferent dacă critica literară îi consideră epocali sau minori. Doar că nu-mi place să-i surprind cu zâmbetul șmecher la colțul gurii copiind unul de la altul anumite procedeuri.

După Boris Groys inovația nu este posibilă decât pe două căi: 1. din întâmplare, numai că atunci lumea nu o să te ia în serios fiindcă nu are un sistem de referință pentru „chestia aia” născocită de tine; sau 2. prin revalorizarea trecutului – îl schimbi cu locul pe Don Quixote cu sărmanul Sancho și vezi ce iese din chestia respectivă.

P.S. Întâmplător descoper un element hazliu în toată istoria asta cu plagiatul. Rămănând la Don Quixote, merită să amintim că autorul la „omorât” pe protagonist ca să evite plagiatul. Un sequel al lui Quixote deja apăruse de sub pana unui alt autor, pe nume Alonso Fernández de Avellaneda, între volumul I și II, Cervantes menționând acest lucru în volumul II. O altă chestie este că până și Cervantes (intuitiv oare?) ne prezintă romanul ca și cum acesta ar fi reprodus după manuscrisul unui istoric arab, Cide Hamete Benengeli. A știut atunci Miguel de Cervantes că literatura va fi o călătorie, în care referințele inter-textuale sunt inevitabile, iar cititorii se vor vedea obligați să sară din roman în roman ca niște pasageri care schimbă trenul pe o cursă de distanță lungă?

Tags: , , , , ,

Comments are closed.