December 3, 2013 Off

Permanent

By in digresiuni

Comform statisticii oficiale în ziua de ieri fraza „măi, da-i frig” a fost pronunțată în Republica Moldova de 8,92 milioane ori. Ieri a fost cod galben la vânt. Azi doar de 5.95 milioane ori. Azi nu era cod galben. Cu această ocazie mi-am amintit de un epizod din copilărie când tot era vorba de vânt.

Codul era probabil roșu, deși în jur era URSS și asemenea sintagme nu circulau la aer liber. Dar bunica Ana ne-a avertizat că o să fie uragan. Și într-adevăr a fost. Uraganul și-a anunțat apariția pe la chindii. Noi mergeam pe jos de la stația de troleibus către Zidul Chinezesc. „Zidul Chinezesc” era denumirea blocului în care locuiam. „Noi” înseamnă mama, prietena ei Pansela și eu – un puști de maximum 9 ani. Mama și Pansela mergeau ceva mai înainte, eu, cu o vărguță, mă pleticeam din urmă. Eram supărat pe Pansela căci o plăceam și ea și-a făcut o coafură ciudată care se numea enigmatic „permanent”. O plăceam cu părul lung. Acum părul ei era rigid ca sârma, scurt, creț și ridicat amenințător spre cer. Nici un uragan nu putea să-l netezească. Cel mai înfricoșător era faptul că „permanent” înseamna „în vecii vecilor” și nu mai era nimic de făcut la acest capitol.

Deci eu mergeam destul de nătâng în urmă în timp ce doamnele din față își vedeau de al său taca-taca. Vântul se întețea. Tocmai treceam pe lângă o nisipieră uriașă care de fapt era un element din șantierul de construcții. Mi s-a părut o idee inspirată să urc în vârful movilei de nisip și imediat am purces la implementarea planului. Iar vântul cât pe ce să mă ia pe sus. Urcat pe această Jomolungmă de cartier m-am confruntat cu o problemă: vântul mă izbea mișelește în piept și mă împiedica să cobor. M-am panicat. Voiam să o strig pe mama dar vântul năprasnic îmi intra pe gură și nu puteam scoate nici pâc. Iar mama și cu Pansela se îndepărtau impasibile.

Peste câteva clipe care au durat o veșnicie și-au dat seama de absența-mi și s-au întors să mă caute cu privirea. Și iacă-tă-mă-s – cocoțat pe Jomolungmă, făcând gesturi disperate și cu zero intenții de coborâș.

– Coboară, Zenule, ce faci acolo?!! Coboară, că totul o să fie în regulă!

Acest „totul o să fie în regulă” mi-a dat un fel de curaj și am priceput pe loc că dacă nu pot coborî în față din cauza vântului, pot coborî cu ușurință în spate, încurajat de acelaș vânt ca un iaht în plină viteză. Respectiv, am făcut un viraj mai ciudat și am forțat cei câțiva metri care mă despărțeau de mama. M-au apucat strâns de subsiori și așa am ajuns acasă.

– Măi, că slab mai iești!

Poftim. Tot eu vinovat.

Ajunși acasă – altă năpastă. Vântul răgea și se izbea cu putere în geamuri până l-a spart pe cel din camera mea. Draperia pupa tavanul, pe jos țăndări… o apocalipsă veritabilă. Mama a sunat la un serviciu de taxi. De fapt la unicul serviciu de taxi. Mașini volga de un verde-pal. Cred că era pentru prima oară când urma să merg cu taxiul. „Hai, strângeți lucrurile” mi-a zis mama. S-a referit la caiete și manuale, dar în jumătate de minut eram la ușă cu strictul necesar – gălețica cu scoici și ursul polar. Ursul era de pluș, bineînțeles.

Nu știu cât de exacte-s aceste amintiri. Nu știu ce m-a apucat să le depăn. Poate vântul. Căci de fiecare dată când se ridică uraganul eu știu precis că totul o să fie în regulă. E o chestie permanentă.

Tags: , , ,

Comments are closed.