July 30, 2012 Off

Pă umbra mea!

By in digresiuni

Lucrurile trecute sub semnul tăcerii sunt la fel de importante ca şi cele scoase din vama gurii. Da, ştiu că e greu să auzi tăcerea. Să citeşti printre rânduri. Să vezi ceea ce nu se vede la prima vedere. Dar, odată şi odată tot înveţi. E necesar, fiindcă dacă nu cunoşti şiretlicul, ajungi să taci atunci când trebuie să vorbeşti şi să îţi ia gura pe dinainte atunci când până şi nebunul ştie că era mai bine să taci.

În Codul Civil chestia asta tre să se cheme capacitate de abstracţie. Funcţionează impecabil. Abstracţie, în cazul de faţă, se face de subiectul grăitor. Mesajul care-i iese din vama gurii este aşa şi pe dincolo în funcţie de faptul cum acesta îşi înţelege contextul, adică locul din care vorbeşte (tribună? halbă de bere? sms?). Dincolo de context contează ce vrea. Să seducă? să convingă? să inducă în eroare? – astea sunt doar tactici. Ceea ce vrea subiectul de cele mai dese ori este să nu se afle în locul unde se află. Uneori vrea o leafă mai mare. Uneori vrea o ţară mai bună. Uneori vrea să plângă în jiletcă. Alteori pur şi simplu vrea atenţie. Şi atunci tu cu capacitatea ta de abstracţie începi să filtrezi mesajul şi să-i asculţi tăcerea. Ceea ce e dincolo de cuvinte.

Hai să stabilim în felul următor: cuvintele sunt lucruri, iar tăcerea e umbra cuvintelor.

Mai mulţi ani în urmă, inspirat de vorbele de duh ale lui Carlos Castaneda scoase prin gura mitologicului Don Juan, am practicat următorul exerciţiu: privind un copac mă forţam să nu văd frunzele, ci umbrele acestora. Scopul exerciţiului era ne-facerea, un termen care vrea să sugereze întreruperea monologului interior prin care noi, minut cu minut facem lumea care ne încojoară în conformitate cu un plan pe care l-am învăţat de la alţii. Fiindcă dacă e să ne holbăm doar la frunze, suntem ca şi zombaţi: frunzele sunt verzi, fotosinteză, stratul de ozon, iarnă-primăvară, vară-toamnă, omizi ş.a.m.d. Dacă reuşim să cuprindem cu privirea umbrele frunzelor, la un moment dat începem să vedem copacul în ansamblu. Copacul şi soarele, o părticică din univers, o insulă în care tu şi cu copacul sunteţi de acelaşi sânge.

Cam poetic, dar asta e. Pentru unele lucruri cuvintele nu se dau uşor. În cele din urmă, ne-facerea lui Don Juan este acelaşi lucru cu capacitatea de abstracţie – o tentativă de a cuprinde cu privirea The Big Picture.

Cuvintele fără umbră cuvintelor sunt lipsite de noimă. La Haruki Murakami, în “Capătul lumii sau Ţara Aspră a Minunilor” exista un personaj care şi-a pierdut umbra. Odată cu umbra, încetul cu încetul începu să-şi piardă şi identitatea. Mai întâi a uitat melodiile. Apoi începu să i se şteargă amintirile despre destinaţia anumitor obiecte. E o povestea foarte tristă. Umbra cuvintelor este rezervorul de “eu”. Dacă se seacă, pentru “eu” nu mai rămâne timp şi spaţiu. Pragmatici, incaşii care escaladau munţii Anzi făceau popas ca să-i ajungă umbra din urmă. În felul ăsta se asigurau că ajung la înălţime în plentitudinea propriilor lor identităţi. Inseparabili de umbra lor.

Tags: , , ,

Comments are closed.