January 10, 2011 7

Om Mare (padme hum…)

By in digresiuni

Ehe, dapoi până intru io in the writing mood expiră leapșa primită de la Maddame. Ian să-i vedem termenul. Pe 21 dec., zice. Și amu-i primăvară. Ba nu, suntem în 10 ian. Dar e un alt an. Unul nou.

Deci. Provocarea lansată de Maddame este să zic ce m-a făcut om mare. Om mare? Io? În tot cazul om. Două picioare, un nas, o inimă cu patru camere, doi ochi, etc. – material de asamblat oameni identic cu al vostru. Rezultatul final – idei, aspirații, vise, principii și valori (vorba poetului) sunt la fiecare diferite, deci mă simt liber să interpretez provocarea Maddamei drept cum am devenit ce-am devenit. Apoi iată cum:

Au participat la proces: părinții, școala, cărțile, prietenii, amorurile, joburile, cărțile, cărțile, copiii, cărțile. O cronologie mai mult decât aproximativă. Genofondul și-a cântat și el glorioasa notă (glumesc, bre, căci mi-e urechea călcată de urs).

Adică totuși cărțile. Cele 800 pe care le-am citit din 1987 încoace. Și acelea pe care le-am citit fără să le număr.

Cândva: șovăielnic, al naibii de timid, în mod paradoxal izbuteam să trec drept arogant, nițeluș alintat.

Mă încăpățânam să evoluez. Mă stânjeneam să o fac în public. Evoluam în privat.

M-am cățărat pe bara fixă după ore, când nu era nimeni din colegi să mă vadă. M-am urcat pe scară, m-am târât spre primul pilon, mi-am încolăcit picioarele în jurul lui, am lunecat în jos. Na! Am făcut-o. Îmi era frică, dar am făcut-o. Profesorii mei de curaj au fost Winnetou, d’Artagnan, Robin Hood, Sat Okh, Natty Bumppo, Căpitanul Nemo. Tre să recunosc că li s-a nimerit un discipol tare greu de cap.

Pe urmă a fost Albert Camus prin care am descoperit că literatura face o chestie tare interesantă cu spiritul. Îl modelează, îi dă formă, taie în el, adaogă, rupe. Dapoi sunt și alții care citesc, bre! Cu ăștea se poate de comunicat!

După Camus am dat de gustul literaturii de calitate. Nu m-am oprit nici acum.

Restul au fost etape: Márquez, Llosa, Kundera, Eco, Joyes, Mishima, Kawabata, Borges, Pavić, Cortázar, Pérez-Reverte, Murakami, Hemingway, Pamuk, Oz, Coetzee, Salinger, Kerouac, Bukowski…

Așa, târâș-gropiș, am ajuns om.

De mărime medie, că eu mai merg încă.

P.S. Iaca mi-i interesant cum au devenit oameni mari Soacra Mică, Vasile Ernu, Vladimir Bulat, Gheorghe Erizanu. Leapşa-i leapşă – trebuie transmisă mai departe că frige. 😉

Tags: ,

7 Responses to “Om Mare (padme hum…)”

  1. Maddame says:

    Povestea asta cu timiditatea extremă care trece drept aroganţă am trăit-o şi eu. Iar lumea te evită când eşti “arogant”, ceea ce te întăreşte în timiditatea ta. Un cerc mai puţin decât frumos.

    Ştii că eu n-am rezonat cu Camus? Am citit, pe undeva pe la 20 de ani, Străinul, şi n-am simţit mare lucru. În fine. Poate n-am citit ce trebuie.

    • Zenu says:

      Eu aveam 15. Şi era cumva mişto. Existenţialismul, chestii-trestii… Rezona cu perestroika noastră. Şi cu discuţii la un ceai şi-un cabernet. Acum nu cred că m-ar captiva la fel de mult. Márquez a fost următorul.

  2. Interesant. Albert Camus mi-a nimerit si mie in maini pe la 15 ani, tocmai finisasem era Tolstoi, Hugo si alti mari romantici si realisti. A fost ca o palma care doare si incinta. Nu prea aveam cu cine imparti placerea si-mi parea ca am descoperit propriul meu drog.

  3. Maddame says:

    Ei, cu Marquez a fost alta poveste. Tin minte episodul cu cei doi indragostiti din Un veac de singuratate. Cel din final, unde ei se iubesc si se iubesc, iar casa se darama in jurul lor pana din tot conacul ramane doar o ruina – asa o imagine plastica a pasiunii care trece peste tot ce e lumesc. M-a marcat profund atunci (tot vreo 16-17 ani sa fi avut), si ma infioara si acum.

    Da, probabil ca am citit Camus prea tarziu. Aceeasi poveste a fost si cu Dostoievski, cand am ajuns in sfarsit sa-l citesc, eram prea batrana ca sa ma mai atinga. In schimb, daca tot vorbim de carti, eu cu nemtii am ce am.

    Cartea adolescentei a fost Suferintele tanarului Werther, am copilarit cu Cantecul Nibelungilor, si, doamne! cand l-am descoperit pe Kafka (bine, nu era neamt, dar a scris in germana, cam asta era punctul care ma atragea) parca imi gasisem oglinda. Vezi tu, neadaptarea mea era (este?) mai mult kafkiana decat camusiana 🙂

    • Zenu says:

      Interesant… O fi meltingpotu vostru sășesc de vină. Moldova de dincoace era declarată zonă francofonă. Asta explică de ce Franța stă pe locul #2 după numărul de cărți citite (șii doar, io am o idée fixe cu statistica lecturilor!). Bine că Jules Verne, Dumas, Druon & others erau până la „trezirea spirituală”. După au fost puțini francezi. Din Romain Gary m-am înfruptat cu plăcere, dar, în linii mari, s-au cam rămolit camarazii…

      În schimb – imunitate totală la germani. Normal că m-am plimbat prin Kafka. Hesse, Friesch – marca ‘ntâi. Din recenţi – Süskind şi Daniel Kehlmann. Germania e #15. Entschuldigen Sie.

      În meltingpotu nostru rusofon au fost inevitabili clasicii ruşi: Turghenev, “Tolstoevski”, Gogol, Bulgakov… Apoi am luat o pauză lungă-lungă, iar acum am început să le dau de gust iarăşi. Deja pe cei noi: Sorokin, Prilepin, Sanaev… Îs buni, n-ai ce le face…

  4. Maddame says:

    Mi-aş dori foarte mult să mă emoţionez la un autor rus. Iar dacă-mi recomanzi ceva, promit să citesc.

    • Zenu says:

      Hm… în română se traduce foarte selectiv din ruşi. Plăcere garantată şi emoţii tari de la Prilepin, dar nu există încă. Din cei care sunt traduşi, recomand Vladimir Sorokin, “Kremlinul de zahăr”. Poţi să-ţi faci o idee despre ce scrie aici.