November 23, 2013 Off

Nirvana mică

By in digresiuni

…Dar să lăsăm politica. Se vor descurca fără noi. Să fi fost în Kiev, altă treabă, acolo, da, aș avea un motiv serios să ies. Dincoace… joacă. Există persoane pentru care puterea e în vârful scării valorice și, na! eu nu mă număr printre ei. Mai bine așa. Alții aleargă după bani. Alții se dau în vânt după dragoste. Scumpilor! Mai sunt și cei care jinduiesc cunoaștere.

Eu? Mă bucur că ați ghicit.

Pe la vârsta de 14 ani am avut o mică nirvană, despre care am mai scris pe-aici. După aia lumea nu a mai fost la fel ca până la. Nu am realizat lucrul ăsta până n-am fost întrebat, dar fiindcă veni vorba, iată rețeta:

Pentru a declanșa o mini-nirvană ai nevoie de: 1. frământare; 2. atenție; și 3. răbdare.

Era vară și eu eram cu bunelul la prisacă. Cu bunelul și cu Hemingway. Bunelul se ocupa de albine; eu căutam pentru cine bat clopotele (clar, da?). Bunelul – o cumsecădenie de om; eu – un adolescent complexat și irascibil. Negativ. „Nu” era răspunsul înainte de a fi formulată întrebarea. După aia remușcări. Frământări. Resentimente. Eram irascibil și nu puteam face nimic în această privință chiar dacă regretam. Regretele – doar în sinea mea. Care nu cumva să fiu luat la bănuieli. Fără ca să mi-o fi spus cineva (și fără să mă fi familiarizat cu practicile yoga) mă nebunea această stare sufletească care precum un pendul se izbea ba de un perete ba de altul. Căutam… pace. Vroiam să fie doar într-un singur fel, nu în două. Fără nu și apoi da. Ori da, ori ba.

Deci așa, „frământat”, am început să privesc în jur. Văd o furnică. Cu rostul ei, cu firimitura în cârcă, cu o misiune simplă și realizabilă. Văd un bondar. Dă târcoale, împrăștie zgomot. Văd soarele la apus. Aud un greier. Simt mirosul ierbii. Simt cum scade arșița zilei. Nemaivorbind de albine pe care le văd și le aud peste tot. Cu toate aceste sunete și „vedenii” realizez brusc că nu sunt singur. Uite – în jur e acest univers imens și eu sunt o bucată din el. Eu și furnica suntem una, uniți printr-un destin aici și acum.

E nevoie de timp pentru asta. Să stai în mijlocul naturii până se produce un „bang!” după care lucrurile nu mai sunt ce-au fost. Sau în plină stradă. Sau într-o bibiliotecă. În tot cazul într-un sfert de oră nu te lămurești. Trebuie să stai așa, neclintit, o oră, două ore, trei ore și după aia, să vezi cum te lovește revelația.

Când m-am ridicat în picioare, eram schimbat. Negația se desprinse de mine ca o coajă care cade de pe fructul copt. Bunelul m-a rugat să-l ajut cu albinele și am acceptat. Cred a fost un șoc pentru el, dar nu a lăsat să se vadă. După aia, am început să înțeleg lucruri fără ca cineva să mi le explice. Lucruri pentru care cuvintele sunt de prisos. De exemplu, am înțeles de ce a vrut bunelul să ude roșiile într-o zi de vară când îi rămâseseră doar câteva săptămâni de trăit. Am protestat prostește, căci era slăbit sărmanul, dar apoi mi-am dat seama. Poate pentru unii e simplu să înțeleagă asta. Pentru mine n-a fost.

…Și alte lucruri de acest fel. Riduri în care se citește o pierdere. Ziduri lângă care s-a produs un măcel. Havuzuri lângă care cineva s-a îndrăgostit…

Credeți că a durat? Ba bine că nu. Negația s-a întors. Pendulul și tot tacâmul. Dar amintirea acelei micro-nirvane mă face să o caut.

Să aud. Să văd. Să înțeleg. Lucruri.

Tags: , , ,

Comments are closed.