December 19, 2012 Off

Monoteism intim, politeism recurent

By in digresiuni

Cioran în „Demiurgul cel rău” – lucid până la disperare. (Deși, s-ar zice că luciditatea și disperarea sunt vecine. Speranța nu-i fără visare… da, credință i se mai spune, dar în același timp și visare: visul despre faptul că o să te ia cineva de mână și o să-ți rezolve el problemele. Dumnezeu, de pildă. Iar visarea e străină de luciditate. Dar, păzea! nepoata disperării e isteria, care nici ea nu face casă bună cu luciditatea. Prin urmare, disperarea cultivată (stilul Cioran) și luciditatea fac o pereche cu perspectivă.)

În maniera sa lucidă (și disperată în același timp) Cioran reconstituie o istorie alternartivă a creștinismului. Pe scurt lucrurile stau în felul următor. Politeismul Romei și a Greciei antice era un fel religie de salon. Vorba lui Cioran, cu zeii antici te salutai în trecere fără ca să li te închini. Aveai de unde alege – Diana în Taurida, Hermes în Galia ș.a.m.d., iar toată gașca – la Roma. Isus a monopolizat Olimpul. Creștinismul s-a afirmat ca o religie a intoleranței. Martirii creștini au fost răzbunați, zeii antici au fost făcuți praf și pulbere. Fiind o religie extra-comunitară, creștinismul a profitat din plin pe urma primului val de globalizare – epoca marilor migrații. Bunul Dumnezeu a revenit în scenă când deja era prea târziu – în epoca luminilor. Peste puțină vreme a fost declarat mort de Nietzsche. Dar „bunătatea” lui nu era oare un semn de slăbiciune? Nu mai făcea față tendințelor de secularizare. Era ca și „încălzirea” hrușciovistă, asta după ce admitem analogia dintre inchiziție și represaliile staliniste.

A cedat terenul. Creștinismul a ieșit la pensie urmare a separării religiei de stat. Emanciparea laică a deschis portița pentru religiile non-creștine. Islamul și budismul și-au luat viză de reședință în Europa. Nu vă amintește de nimic? Diana în Taurida, Hermes în Galia… O, dar, bineînțeles, fiecare se salută cu zeul său personal, dar și aici „sunt nuanțe”. Omul modern nu se închină dogmatic, conform canoanelor. Spovedirea și împărtășania au devenit facultative. Rugăciunea se rostește în dormitor și doar la izbeliște. Dumnezeu a devenit mai intim, mai personal. Întrebați-i pe credincioși, cei mai mulți vor zice că cred în Cel de Sus fără ca să-l asocieze cu o religie anume. O idee de Dumnezeu, cineva care are grijă… de sus.

Se zice că spiritualitatea contează mai mult decât dogma bisericească. Or… spiritualitate găsești și la biserică, și la sinagogă, și într-o moschee, și într-un templu budist. Numai lipsa legăturilor de rudenie dintre Isus, Allah și Buddha nu permite, deocamdată, restaurarea politeismului într-o formulă universală. Credeam că această intuiție îmi aparține, dar și la acest capitol am fost devansat de Cioran:

Dacă admitem că zeii sunt fără osebire adevărați, de ce n-am merge până la capăt, de ce nu i-am cinsti pe toți? Ar fi, din partea Bisericii, o împlinire supremă: ar pieri smerindu-se în fața victimelor sale… Sunt semne c-o încearcă această ispită. Astfel, asemeni templelor antice, și-ar face o onoare primind în sânu-i divinitățile, epavele de pretutindeni. Dar, încă o dată, adevăratul zeu va trebui să dispară pentru ca toți ceilalți să poată reînvia.

„Semnele” au fost citite de Emil Cioran în 1969. În Franța.

Tags: , , ,

Comments are closed.