December 23, 2014 4

Lecția de gândit

By in digresiuni

Mi-am format obiceiul să ascult podcasturi în Kosovo. E comod. Descarci emisiunea căutată, îți pui căștile în urechi și, între o plăcintă cu ceai la Trosha (cruasani nu-s!) și birou, reușești să pricepi dacă esența precede existența sau invers. Asta deoarece sunt abonat la The Partially Examined Life, un club de dezbateri amuzante între filozofi care „la un moment dat s-au gândit să trăiască din filozofie iar apoi s-au răzgândit”. Cel mai plăcut e să asculți dezbaterile în drum. Între controlul pașapoartelor și ambarcarea spre Ljubljana m-am lămurit cu ideile existențialiste din „No Country For Old Men”. Dincolo de nori, am înțeles ce are în vedere Sartre prin a acționa în bună credință. Cu monadologia lui Leibnitz m-am distrat la Istanbul. Și tot așa mai departe. Mergem, acultăm…

În schimb, când am deschis manualul de chimie al fiicei mele, cu gândul să-mi ofer umărul de-un caz că e nevoie, am realizat că e scris în chineză. Ieroglifele păreau familiare, dar orișicum indescifrabile. Legătura covalentă nepolară? Aham. Și asta în condițiile când, fiind elev, făcusem meditații la chimie în anticiparea examenului de stat. Ce naiba! Rezolvam probleme cu nemiluita și nu aveam o problemă cu asta. În cele din urmă, chimia nu e decât un limbaj. Floare la ureche. Tabelul periodic al lui Mendeleev e alfabetul. Te lămurești ușor în măsura în care-i cunoști literele. Dar nimic din cele învățate nu s-a înscris pe cortex. Tabula rasa. Informație ioc. Mulțime vidă. De teamă să nu ardă în zadar vreun beculeț rătăcit am închis iute manualul. Nu zic bai, dacă mă înscriam la medicină și, eventual, mă făceam farmacist, probabil că chimia mi-ar fi asigurat pâinea și sarea. Dar, reieșind din ceea ce a fost să devin, utilitatea chimiei a fost realmente zero.

Cu coada între picioare, am concluzionat că e ceva greșit cu modul în care se predau științele în școli. Prea orbește ne încredem în știință. Devenim dogmatici. Învățăm temele pe de rost de parcă ar fi vorba de Tatăl Nostru. Și nu ne alegem cu mare lucru din asta. Poate ar fi mai nimerit să învățăm să gândim?

Căci știința e un fel de paradigmă. O sumă de cunoștințe despre lumea din jur care au valoare de adevăr atâta timp cât cineva nu a demonstrat contrariul. Pe când mergeam la școală, Pluto mai era încă o planetă. Apoi a devenit un asteroid. Acum cică iarăși e planetă. Sistemul nostru solar se contractă și se dilată în funcție de paradigma științifică. Ce-i adevărat în toate astea?

Potcovit de Pirsig și Wittgenstein, sunt de părerea că știința e un uriaș cu picioarele de lut.

Primul picior ține de formularea ipotezelor. Avem o metodă științifică care ne conduce de la lansarea ipotezelor, la verificarea acestora și formularea unor constatări ferme care uneori devin o teorie, alteori anunță necesitatea continuării cercetărilor. Problema, după Pirsig, este că nu știm unde să punem punct. Să zicem că avem o teorie pe care vrem să o demonstrăm. Formulăm o serie de ipoteze. Cum? Pur și simplu ne vin în minte. Două. Trei. Douăzeci. Treizeci. Punem punctul în mod arbitrar fiindcă nimic nu ne mai vine în minte, după care începem să le verificăm rând pe rând. Una adevărată și douazeci și nouă false. Bun. Avem o teorie confimată aici. Și dacă teoria e falsă din cauza că nu ne-am gândit la cea de-a treizeci și una ipoteză? Aparent, știința așa și se mișcă. E nevoie de un Galilei după Arhimede. Un Einstein după Newton. Sunt oamenii cărora le vine în minte cea de-a treizeci și una ipoteză. Și atunci nu zicem că știința a dat greș. Zicem că s-a schimbat paradigma. Se aprobă Legea relativității și se aborgă Legea gravitației. De exemplu ca-n Parlament.

Cel de-al doilea picior ține de procedura de verificare. De la Wittgenstain cetire, un enunț, pentru a fi în mod indiscutabil adevărat trebuie să țină cont de toate posibilitățile. Absolut de toate. Pentru ca propoziția „orice băț de aceeași dimensiune cu o pană e mai greu decât pana” să fie adevărată, trebuie să cântărim toate bețele. Adică nu unul sau două. În condiții de laborator, în schimb, facem teste. Câte? Unul. Două. Patruzeci și nouă. La un moment dat ne oprim căci intuiția noastră ne spune că dacă patruzeci și nouă de teste au ieșit bine, al cinzecilea va ieși la fel. Ceea ce e fals. Ne bazăm convingerea că soarele va răsări mâine din cauza că a răsărit azi, și ieri, și alaltăieri, și tot așa de la începutul timpului. Dar cu siguranță că va veni ziua X (noi nu vom mai fi de față ca să constatăm) când soarele nu va răsări. Fiindcă se va răci. Va deveni un pitic negru. Va face implozie. Și nu va mai exista orizont care să-i ofere astrului cu pricina o suprafață suficient de netedă pentru această operațiune. Și nici nu va mai fi zi, din moment ce va rămâne în continuare doar noapte. Din cauza asta avem de-a face cu „lebedele negre” ale lui Taleb. E vorba de evenimente atât de puțin probabile, încât nu le mai punem la socoteală și ne învățăm să credem că 99.9% este egal cu întregul. Ignorând faptul că impactului lui 0.01% poate fi un cataclism.

Deci atâta timp cât ținem cont de acele 0.01% e OK și cu picioare de lut. Nu mă iau de știință. E bună. Asigură progresul bla-bla-bla și tehnologii moderne din care facem iPhone-uri. Ne place de Jobs, dar dacă uităm cum gândim, Google ne va transforma din oameni în maimuțe cât ai zice pește.

Respectiv, umila mea părere este că ar fi mai indicat să-i învățăm pe copii să gândească înainte ca să-i îndopăm cu formule matematice, valențe și covalențe. Căci nu are nici un rost ceea ce facem cu ei. Normal că atunci când sunt mai copți și tind să se specializeze pe domenii exacte sau umanitare vine și rândul chimiei. Altfel pur și simplu e un exercițiu de memorie. Și e mai plăcut să înveți pe de rost despre „soarele rotund și palid care se ivește printre nori ca un vis al tinereții printre anii trecători”, decât să repeți ca pe o mantra Legea lui Coulomb. Ai auzit de ea? Eu am inventat-o.

Tags: , , , , , , , , ,

4 Responses to “Lecția de gândit”

  1. Cristian says:

    De acord, în școli, dezvoltarea gîndirii este mai importantă decît acumularea cunoștințelor științifice fie ele din chimie, fizică sau matematică… și deoarece la baza descoperirii acelor cunoștințe a fost procesul de gîndire. Dar apar următoarele întrebări:

    1) Cum oare putem dezvolta capacitatea de a gîndi? Ce metode pot fi aplicate în școală pentru aceasta? Științele (inclusiv chimia), de fapt, sînt o încercare de dezvoltare a gîndirii, care, într-adevăr, nu este reușită pînă la capăt. Sîntem oare siguri că metodele alternative propuse de dezvoltarea a gîndirii nu vor avea acealși efect ca și lecțiile de chimie?

    2) Putem oare critica utilitatea învățării chimiei doar pe baza faptului că ea nu a fost utilă mai tîrziu în viață? Sau, posibil, să reformăm educarea ei (ca să nu utilizez termenul de predare) așa încît pe lîngă formarea culturii generale să contribuie și la formarea gîndirii, fie ea și științifică?

    3) Postul utilizează argumente inspirate de Pirsig și Wittgenstein ca să sugereze că este mai bine să învățăm copiii să gîndească, decît știință. Posibil, ideile acestora trebuie să fie luate mai mult ca o atenționare referitor la anumite limitări ale științei, nu ca și argumente împotriva studierii științei în școli? Totuși știința, așa cum și menționezi, chiar dacă este doar o paradigmă, ne-a dat și iPhone-ul și avioanele și electricitatea, respectiv, chiar dacă are “picioare de lut” este o paradigmă extraordinar de utilă.

    În concluzie, sînt de acord cu faptul că 1) urmează să învățăm copiii să gîndească și că 2) ar urma să reformăm învățarea științelor (și a matematicii) în școli, căci în forma actuală nu sînt cele mai utile. Întrebarea majoră fiind cum poate fi făcut acest lucru, așa încît copiii, într-adevăr, să învețe să gîndească, nu doar să se trezească cu încă vreo disciplină obscură ca și chimia?

    • Zenu says:

      1) Pare complicat, dar nu e neapărat așa. Îmi aduc aminte de examenele de TOEFL și GMAT când trebuia să aleg variante de răspuns care ar determina ce este fals într-un argument. În acea fază m-am obișnuit cu ideea că un enunț în engleză este negru pe alb și nu poate însemna două lucruri concomitent. Am îmrumutat această calitatea limbii române, care, altminteri e mult mai ambiguă și aproximativă. Dar, la modul practic, abilitatea de care are nevoie orice om în societate este capacitatea de a construi o argumentare logică sau, dacă vrei, arta convingerii. Cred că în școli poate fi predată logica într-o variantă, desigur, mai adaptată. Filosofia e o chestie bună mai ales că 13-15 ani e vârsta perfectă pentru tot felul de întrebări asupra rostului și a sinelui.

      2) Nu. Dar eu cred că predarea intensivă a chimiei trebuie să înceapă acolo unde deja se formează o specializare pe domenii umanitare și exacte. Elemente de fizică, chimie, astronomie, etc. trebuie predate până la specializarea pe domenii căci altminteri de unde poți ști că ai această vocație, dar nu trebuie de intrat în dedesupturile acestor științe prea devreme căci e un exercițiu nu doar inutil, ci și dăunător. Dincolo de faptul că acei copii care nu au o asemenea vocație (și nu e nimic greșit în asta!) sunt pierduți pentru procesul de studiu, formatul predării presupune o competiție pentru note, astfel încât elevii încep să învețe ca papagalii fără să înțeleagă sensul. Ceea ce e un minus mare pentru procesul educațional care efectiv învață să nu gândești.

      3) De acord. Este exact ceea ce zic în penultimul paragraf. E un lucru minunat dar nu trebuie să percepem știința ca pe o dogmă. E o aventură a cunoașterii. Dorința de a lărgi orizonturile științei e cea mai motivantă chestie pe care am întâlnit-o. Asta, plus romanele lui Isaak Asimov. 😉

  2. Viorica says:

    Am învățat bine la școală, chiar foarte bine, după metodele clasice…comentarii texte, poezii, cuvinte noi la franceză, probleme la mate până seara târziu etc… băiatul meu acum e clasa a 2-a, practic fac cu el același lucru și simt că ceva nu e în regulă, dar înainte de a-l învăța pe el să învețe, trebuie să mă reînvăț eu !, care sunt acele metode de învățare să-l învăț să gândească? Pare simplu dar nu-i deloc :(.

    • Zenu says:

      Viorica, chiar ieri mi s-a nimerit un citat din Haruki Murakami care a căzut exact la țanc. „Cel mai important lucru pe care-l înveți la școală este că cele mai importante lucruri le înveți în afara școlii.” Păcat. Dar cel puțin, nu doar moldovenii se jeluie. 😉