April 24, 2015 Off

Între gherete

By in digresiuni

N-o zic în bătaie de joc, dar la câteva zile de la revenirea mea în țară, între două gherete unde obișnuiesc să-mi beau cafeaua de dimineață, naiba m-a împins să mă uit pe jos și să localizez acolo o plăcintă de excremente. Am să zic doar atât: nu erau opera vreunei jivine patrupede și Kilometrul Zero al capitalei pro-europene era la doar câțiva metri. Asta m-a depresat cumva, dar m-a făcut să realizez că sunt multe lucruri în această republică pe care eu nu le înțeleg și n-am să le înțeleg vreodată. Simbolic, nu-i așa?

De acord, săritura e cam pe neprins de veste, dar la fel nu înțeleg ce înseamnă pentru un deputat să reprezinte voința poporului. Mie-mi vine greu să mă reprezint pe mine uneori, chiar dacă nu am șapte vineri pe săptămână, dar oare ce-o fi în sufletele lor care trebuie să reprezinte mii și mii de cetățeni? Eu m-aș prăbuși de la asemenea responsabilitate. Ei stau bine-mersi copăcel și votează în conformitate cu disciplina de partid.

Și dacă veni vorba, disciplina de partid este o altă chestiune pe care nu o înțeleg. Bănuiesc că e o invenție basarabeană a cărei picioare cresc din ceața sovietică. Cine-a inventat-o și de ce? Dacă deputații, în virtutea unui dans mecanic sunt obligați să voteze solidar cu capii partidelor, de ce avem nevoie de o sută unu? De ce avem nevoie de Parlament în general, în condițiile când Guvernul ușurel își asumă responsabilitatea pentru orice. Fără probleme. Fără scrupule. Fără emoții. Nu seamănă asta cu o cale de a evita discuții inutile? Nu e o formă de adoptare a deciziilor „în regim de lucru”, cu alte cuvinte, fără trăncăneli idioate și in absentia factorilor decidenți care și așa nu decid nimic? Cred că se poate de închipuit leger o aplicație iPhone care să se țină pe un algoritm trivial și care ar face mai ușoară viața liderilor coaliției.

Sau, bunăoară, trădătorii. E o normă etico-morală basarabeană conform căreia cel care pleacă dintr-un partid în altul sau își face o platformă proprie să fie etichetat drept trădător și bănuit că s-ar fi vândut lui Plahotniuc, unicul „cumpărător” fiabil din țară? E cumva nostim dacă să-i socoți pe degete. Cert e că nu-ți ajung degetele de la ambele mâni și atunci continui numărătoarea cu degetele de la picioare. Mai practic e să folosești 5 corpuri ca să fie suficiente cifre pentru cei 101 deputați. În cele din urmă, noroc că se mai „trădează” lumea căci în condițiile când loialitatea oarbă este prețuită mai sus decât integritatea etică, „trădarea” e un fel de luminiță la capătul tunelului. Nu una foarte puternică, dar tot un gen de 40 de wați.

Dacă e să le pui cap la cap, credința oarbă în disciplina de partid și afrontul față de membrii neloiali este simtomatică. Ea relevă un deficit de personalități. Membrii partidelor sunt ca niște rotițe dintr-un mecanism a cărui logică nu este una de sorginte democratică. Într-o emisiune de Vladimir Pozner despre parlamentarii britanici, am luat seama la modul în care se produc dezbaterile la ei. La ei, bunăoară, Prim-ministrul care pledează pentru o cauză anumită este luat la întrebări și din stânga și din drepta. Întrebările, dar și răspunsurile, sunt foarte interesante. Ele denotă, dincolo de subiectul discuției, că deputaților chiar le pasă și că fiecare din ei, indiferent de culoare, este preocupat de alegerea pe care urmează să o facă. Fiindcă dincolo de faptul că ei sunt personalități, ei reprezintă și constituențele care i-au ales ca să le reprezinte. La noi, pe de altă parte, asemenea discuții sunt tabuizate. Chiar dacă liberalii, care-s în opoziție vin cu o propunere de modificare a Constituției, argumentele de rigoare sunt trecute sub tăcere. Se cunoaște din start că propunerea nu va fi votată. Se propune de formă, just for the record, pentru ca mai apoi să zică că s-a propus. Și argumentele? Poate, oricât ar fi de absurdă ideea, merită de făcut tentativa de a-i convinge pe oponenții politici că există ceva de câștigat pentru fiecare?

În legătură cu aceasta, discursul domnului Ghilețchi în Parlament a fost unul de excepție. Dânsul a pledat în favoarea comemorării păcii și nu a victoriei, aducând argumente impecabile, fără a-i aliena în mod inutil pe comuniști și încercând, pe această cale firească, să-și convingă oponenții. Din păcate, eu nu-mi aduc aminte despre alte discursuri de acest gen.

Să tragem linia – disciplină de partid, trădători și discuții în culise. Cei reprezentați sunt trimiși la plimbare. Adică noi, cetățenii care le-am dăruit voturile, suntem invitați să nu ne încurcăm printre pricioarele celor care ne reprezintă.

Un alt lucru pe care nu-l înțeleg, este când o să ne ajungă cuțitul la os? Îi tolerăm, suntem obișnuiți cu răul. Vorba lui Pavić, providențială: omul nostru la nevoie e ca peștele în apă.

În continuare suntem în așteptarea unui mesia în care să ne punem toate speranțele ca în final să iasă bine. De ce nu învățăm odată și odată lecția din aprilie 2009? Moldova e o țară în care trei milioane și jumătate pierd în timp ce unul câștigă. Doar că asta e, ne plac călăreții pe cai albi, nu avem suficientă duritate ca să stăm pe principii și nu suntem deloc solidari. Personal, am ajuns la concluzia că ciclul electoral din Republica Moldova este o paravană pentru holdingurile economice care accidental se numesc partide. Doar solidaritatea civică, zic eu, este în stare să înfrâneze aviditatea celor aflați la putere, să le scuture ambițiile personale, să le limiteze tupeismul. Calitatea guvernării nu este un proces care se întâmplă de voie, ci de nevoie. Maturizarea instituțiilor publice nu are loc în funcție de bunele intenții a celor din interior, ci de rezistența celor din exterior. Nu e mult, dar e mai bine să știi că ai puțin decât să crezi în povești cu zâne.

Observați că n-am zis nimic despre un miliard de euro? Pentru că asta înțeleg. E în conformitate cu Legea lui Murphy. Ceea ce poate să se întâmple, se întâmplă.

Tags: , , , , ,

Comments are closed.