February 14, 2010 Off

Fragment din literatura mesopotamiană

By in digresiuni

Mesopotamia este numele recent al ținutului dintre Prut și Nistru, botezat astfel de scriitorul „baser” – carevasăzică basarabean – Oleg Garaz. Mi se pare oarecum logică această denumire pentru un tărâm în căutarea propriei identități, unde doar reperele geografice mai continuă să se numere printre rarisimile certitudini. Personal, l-am numit Imperiul Mioritic (am io motivele mele) sau Acasarabia, dar – da! despre Republica Moldova e vorba, dacă să facem apel la buchia Constituției.

Volumul de față cuprinde patru texte (patru „T”-uri): Territoria, Tatuajele tatălui meu, Totemul și Trilogia scarabeului.

Să zic că lecturarea lui Garaz a fost plăcută ar fi o enormitate. Cu siguranță stilul său e savuros și, pe alocuri, muzical chiar, însă temele pe care le abordează fără echivocuri nu-s niște teme cuminți și tocmai de asta textele-i sunt interesante.

Territoria

Citez din „Territoria”, romanul care evocă viață dată în chirie Armatei Sovietice:

„Și iată așa, timp de doi ani, rătăcind ritualic pe pistele nisipoase ale Perimetrului, am fost învățați să adorăm Territoria, divinitatea-mamă a santinelelor. Zona și Perimetrul erau mama și tatăl Territoriei, iar articolele din Codul militar referitoare la efectuarea serviciului de pază eram obligați să le știm ca pe o rugăciune. Subofițerul Șumeiko era „starețul” nostru, verificând continuu cunoașterea pe dinafară a articolelor în cauză, iar noi eram „preoții”-santinele ai unei religii doar pentru noi inventată și doar de noi știută.”

Dar să nu ne lăsăm seduși de tonul șugubăț al autorului, în realitatea acest ton este o maskirovka (camuflaj) menită să ascundă iadul acelei existențe suspendate în timp. Muncile grele, privațiunea de somn, bătăile, umilința, înhăitarea, înhăinarea… Degetele se obișnuiesc să existe în calitate de pumni; abilitățile lor de a mânui un instrument muzical sunt lipsite de noimă în Territorie. – Mă sinucid sau mai răbd? era întrebarea de serviciu. Paradoxal, mai se putea răbda. Dar nu au fost și din cei care n-au răbdat.

Tatuajele tatălui meu

…sunt lucrate cu o finețe exemplară. Încercarea lui Oleg Garaz de a reconstitui un arbore genealogic nu este lipsită de riscuri. Felul special în care îl salutau consătenii pe bunelul său ascundea un mister. Bunelul Sava a fost comunist și a fost persecutat de jandarmii români în perioada interbelică. La sosirea „invadatorilor” sovietici bunelul a devenit „autorul” listelor care făceau să dispară familii întregi de culaci. Tatăl lui Oleg, comunist la rându-i, a căutat să șteargă această pagină rușinoasă din istoria familiei, unde se pare că a fost mai mult oaspete decât om de-al casei.

Moștenirea pe care i-o lasă fiului este un șir de absențe și tăceri. Tăceri și tatuaje. După moartea sa, tatuajele sunt tot ce i-a rămas fiului. Imagini răzlețe prin care încearcă să reconstituie un trecut.

Oleg Garaz nu caută să impresioneze și nu acceptă ocolișuri. Lucrurile au fost cum au fost, indiferent unde încercăm să ne poziționăm astăzi. Nu încape îndoială că astfel de încercări de a „integra” trecutul sunt lucrul de care ducem lipsă într-o măsură mai mare decât de URSS sau de UE. O face Vasile Ernu în felul său special, o face Cheianu, acuma și Oleg Garaz… Poate iese ceva bun capul nostru, al „baserilor” în cele din urmă.

Totemul

După mine „Totemul” e cel mai slab din cele patru „T”-uri. Un gen de masturbare intelectuală, poate chiar intenționată. Dacă da, atunci e de bine, căci tot ce prezintă interes în acest text, este anume descoperirea alterității sinelui. În intimitatea propriului său cuget, autorul găsește o ființare asocială și autosuficientă. Muzica se pare că e singurul lucru care incită această existență a sa, semi-autistă. Dar, mă rog, e doar părerea mea: gândirea care se coace v sobstvenom soku (în propria sa zeamă) este stearpă și inutilă.

Trilogia scarabeului

…a fost motivul supărării lui Dan C. Mihăilescu care i-a făcut o critică aspră lui Garaz. De aici a pornit o discuție intrigantă despre sentimentul de culpabilitate a românilor, despre capra vecinului, despre tabuuri și eresii în spațiul ortodoxiei. Propun să mutăm discuția pe blog, dacă au mai rămas cumva puncte de pus pe nelipsitele „i”-uri.

Sunt sigur că au mai rămas. Constatări de genu’ „să ne unim căci dacă punem la un loc hărnicia voastră, a moldovenilor, cu istețimea noastră, a românilor” (o cunoștință la „Podul de flori”) sau „așa-i că-ți place accentul meu?” (o studentă din România la noi, la facultate) – am auzit și io cu prisosință. M-au enervat, asta e, dar nu într-atâta încât să zic că pân-aici a fost, de acum încolo, fiecare își vede de soarta lui, pre limba lui, „baserii” pe de o parte și „armenii” (denumire argotică dată românilor) pe de altă parte. Sunt aproape sigur că DCM nu și-a imaginat asemenea neghiobii (ele au fost rostite de către alții, desigur), dar există un lucru pe care DCM nu are cum să-l înțeleagă:

Oleg Garaz deschide „Trilogia scarabeului” cu o referință la Viktor Erofeyev. Noi „baserii” știm cum să-l citim pe Erofeev. Există o tradiție a bancurilor sovietice, există și o tradiție literară în care s-au afirmat niște Zoșenko, Bulgakov, Ilf și Petrov, conform căreia nu tot ce e scris trebuie citit cu gravitate. Ceea ce scrie Erofeev e un fel de șagă, ceea ce lasă nescris și se citește printre rânduri (în URSS toată lumea cunoștea alfabetul „printre rânduri”) e ceea ce contează cu adevărat. Respectiv, îmi permit să conchid că și la Oleg Garaz epopeea gâlcevei dintre „baseri” și „armeni” e un fel de șagă… dar ce contează cu adevărat?

Contează faptul că aici și acum se construiește un mit. Iar noi suntem actorii acestui mit. E ciudat pentru români să afle de existența unor români alfel – basarabenii (paleo-români ne botează Garaz, un fel de québécois din punctul de vedere al matricei parisiene); e ciudat pentru moldovenii chirilici să descopere o nouă patrie-mumă. E ciudat. Și ce?

Poate că o analiză sociologică, bazată pe cifre și documente e mai pertinentă unei discuții „la rece”? Poate că da, pentru tipi culți precum DCM. În schimb tonul șăgalnic arborat de Oleg Garaz se potrivește mitului.

Ce face autorul acolo unde minciunile, legendele, superstițiile abundă? Bagă metafore. In extremis. Poate că în acest fel mitul va crapa și va ieși la iveală adevărul gol-goluț.

Tags: , , , , , , , ,

Comments are closed.