August 25, 2015 Off

Ferice cei săraci cu duhul căci…

By in digresiuni

La balconaș, teritoriu sacru și martor ocular al multiplelor povești palpitante, discutăm despre trezirea la viață. Declară Siddhartha că pentru ca să găsești sensul vieții trebuie să încetezi să-l cauți, la care eu fac ochii cât cepele, căci na, sună bine, dar ce-o fi însemnând oare? După mine o viață cu sens e doar aia în care ești pe urmele lui, și anume ca să-l descoperi, să-l faci transparent să ți-l însușești. În fond, e tot aia… o viață obișnuită. Sensul nu ține de cald, dar îmi amintesc de un desenuț pe care l-am văzut probabil într-o carte ilustrată când eram copil. Un cățel înhămat la sanie, alergând după un os care stă atârnat de o undiță. Guguță-i în trăsură, dar nu asta-i ideea. Ideea e: ar mai trage oare cățelușul sania dacă nu ar avea un obiectiv în fața ochilor? S-ar scula omul din pat dimineața dacă ar ști la sigur că viața nu are nici un rost?

Poate că s-ar scula. Poate că, eliberat de povara căutărilor, ar savura răcoarea dimineții fără să se scarpine nedumerit la ceafă. Poate că ar privi cum razele dansează pe umerii ființei dragi fără să se frece la ochi. Poate. Numai vezi tu că sunt tot felul de limite. Unele vin de la ceafă, altele de peste drum. Sunt teste științifice care demonstrează că mintea e doar cea care interpretează, nu neapărat și cea care dă comenzile. Vrei o banană și întinzi mâna ca să o iai, dar de fapt mai întâi întinzi mâna și doar după aia mintea interpretează: aha, deci dacă ai întins mâna, înseamnă că o vreai. Așa… un ghem de instincte, nervi și reacții necontrolate. Cu societatea e și mai nasol. Reguli pe care nu tu le-ai inventat, reguli care-ți limitează dreptul la alegere. Ai două-trei opțiuni la îndemână. PL? PLDM? PD? și ce faci dacă tu o vrei pe a patra? Dacă între liberali și conservatori, tu îi vreai pe libertarieni? Care nu-s. De-ar fi vorba doar de politică. Aceiași chestie cu economia de consum. Cineva a hotărât care va fi oferta. Cineva a stabilit prețul. Nu, nu mâna invizibilă. Altcineva.

În timp ce vorbim, Apollo coboară iute în zbor. Apollo e porumbelul de deasupra balconului. Are o pană albă pe mijlocul cozii și se crede vultur. Nu zboară lin, ci se năpustește ca fulgerul de parcă tocmai ar fi zărit o ditamai pradă. Apollo are aripi, iar noi nu. Oamenii i-au inventat pe îngeri fiindcă li s-a năzărit că are sens să ai aripi. Și pentru că în vise poți zbura.

Dimineața. Altă năspastă… Numai nu gherete, numai nu gherete, numai nu gherete! Și hop – o gheretă nouă. Mândră și strălucitoare ca o navă cosmică construită la Bollywood pentru remake-ul lui Solaris. Domnul Arhitect General (nu apare în distribuție) o face pe grozavu: asta nu noi. Noi n-avem treabă cu asta. Neautorizată. A apărut de la sine. Noi nu. Așa e la noi – gheretele apar din neant ca ciupercile după ploaie. Ciupercile apar după ploaie; gheretele – după alegeri. Până la alegeri apar tot felul de vise ero(t)ice. Europene pentru unii, euroasiatice pentru alții. În vis se naște viitorul, speranța și încrederea în ziua de mâine.

După care vine știrea șocantă: în clasamentul națiunilor fericite Moldova intră în top pe locul 52. Rușii își îneacă amarul cu 12 trepte mai jos. Frații de peste Prut, cu a lor creștere economică accelerată, trag rușinea pe locul 89. Ucrainienii își mușcă coatele pe locul 111. Cei mai nefericiți sunt togolezii. Iar cei mai fericiți, desigur, elvețienii.

Indicele Fericirii (IF) și-a croit carieră în mediile academice în calitate de alternativă a PIB-ului. Fiindcă fericirea nu se măsoară în bani pesânecă. Însă, fiind în esență un sondaj de opinie are tot soiul de beteșuguri: ba câștigi eurovizionul, ba – cupa europei la fotbal. Chestii de acest gen. Și ca să fie luați în serios, economiștii s-au gândit să coreleze IF cu anumiți parametri obiectivi și măsurabili. Evident că și de PIB per capita e vorba, dar nu numai. Beneficiile sociale, speranța la o viață sănătoasă, libertatea de a face alegeri în viață, generozitatea semenilor și percepțiile privind corupția (sau mai degrabă lipsa ei) se numără printre ingredientele fericirii care au o relevanță statistică. Valoarea reziduală, sau tot ceea ce nu poate fi explicat prin argumente raționale, este trecută la categoria – distopie. Distopia este ceea ce ne face fericiți fără temei. Totul e pe de-andoasele, dar noi râdem.

Deci iată răspunsul: mai mult din jumătate din fericirea noastră autohtonă e distopică. Logica explică o treime din fericirea moldovenilor, prostia – două treimi. Are sens?

Și mai palpitant e faptul că IF-ul nostru pentru perioada 2012-2014 s-a dublat față de anii 2005-2007. La acest capitol suntem chiar foarte bravo – locul 4 mondial. Mai tare decât noi s-au „bucurat” doar cei din Nicaragua, Zimbabwe și Ecuador. Iată așa o situație. E vorba de tehnologii de imagine? Propagandă? Laikuri pe facebook?

Miliardul furat nu se pune la socoteală, căci dacă era sondajul mai proaspăt ziceam că e vorba de râs isteric. Dar nu, se pare că pur și simplu juisăm când prețurile cresc, mansardele ard, pavajul plutește, politicienii mint. Și fură.

—Auzi, Marie? Cică ni s-a furat miliardul. De euro!

—Ca să vezi, Ioane. Și nici n-am știut c-am avut atâta bănet.

—Fa, Marie? Ia zi, tu ești fericită?

—Cum să nu, Ioane, doar suntem împreună.

Mai zice Siddhartha că indiferent pe ce cale o apuci, în cele din urmă sensul se face revelat. După asta mori. Sau poate că e invers: din cauza că nu ai alte opțiuni în față, atribui un sens căutărilor din trecut. Și pui punct. Însă atâta timp cât trăiești, te ții după os.

Personajul din „Stardust Memories”, pelicula care a marcat ruptura lui Woody Allen de filmul de comedie pur-și-simplu, întâlnește un grup de extratereștri pe care-i ia la întrebări:

—Dacă nimic nu ține, la ce bun să mă spetesc făcând filme sau orice altceva dacă veni vorba?

—Nouă ne plac filmele tale. Mai ales cele de la început, cele amuzante.

—Dar condiția umană e atât de demotivantă!

—Sunt și unele momente plăcute.

—Să încetez să mai fac filme și să fac ceva care contează, cum ar veni, să-i ajut pe orbi sau să devin misionar sau ceva de genul?

—Ascultă aici: nu ești genul de misionar. N-ar ține. Și, accidental, nu ești Superman. Ești un comediant. Vrei să aduci un serviciu omenirii? Spune glume mai amuzante!

Woody Allen s-a ținut de filme. A scos câte unul pe an timp de jumătate de secol. Fără frica de faptul că poate că filmul la care lucrează nu va ieși o capodoperă. Căci după el va mai face unul. Și apoi încă unul. Indiferent dacă e vesel sau deprimat. Indiferent dacă are sau nu are sens. În speranța că poate unul din următoarele va ieși super și lumea se va bucura. Oricum nu ar fi avut altceva mai bun de făcut. Fiindcă nu e genul de misionar, pricepi?

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.