August 30, 2011 3

Fenomenologia prafului

By in digresiuni

– Are Hegel așa o chestie, zic, se numește fenomenologia spiritului.

– Cum, cum?

– A spiritului. Fenomenologia, adică. Spiritul, cum ar fi Dumnezeu, e singur în univers. El nu se cunoaște dar e tare curios. Oare cum îs eu? se întreabă spriritul. Respectiv, caută o oglindă. Oglindă nu e, prin urmare spiritul creează Lumea. Lumea ca o oglindă dinamică. Prin ea Dumnezeu-spiritul înțelege ce e bine și ce e rău în Lume (deci în El) și târâș-gropiș se dezvoltă. Asta se cheamă Progres.

– Eu nu înțeleg cum tu ții minte toate nebuniile astea.

– Păi da e interesant, nu? Îți pui tot felul de întrebări, cum ar fi de ce Dumnezeu a făcut potopul și l-a salvat pe Noe. Sau de ce a avut nevoie să-l răstignească pe Hristos. Și ce se va întâmpla după.

– Și Hegel dă răspuns la toate întrebările astea?

– În felul său. În tot cazul reiese că Lumea e un fel de studiu de caz. Proiect-pilot. Se pare că Dumnezeu nu are un plan bine pus la punct și că doar stă și observă. Vrea să știe încotro duc toate acestea. Se maturizează odată cu proiectul său.

Dialogul respectiv s-a petrecut cu un secol în urmă când o rudă de-a Zenului dădea examen de filosofie în cadrul facultății de medicină. De ce le trebuie medicilor filosofia e secret de stat. Pe semne că anticipează și ei șirul de întrebări existențiale, genul, e sau nu e morală euthanasierea. Nici nu știi cum prinde bine Hegel în așa situații.

Și totuși, fenomenologia… Ușor de imaginat cum Hegel stă în Germania sa natală și scornește chestiuțe fenomenologice. E și normal. Iei antichitatea. A decăzut în plan moral. A apărut creștinismul. S-a compromis prin inchiziție. Hai la Renaștere. Proiect neterminat. Timpurile moderne. Să te ții tu revoluție. Capitalism? Societate de consum. Dar ia stai, căci Hegel n-a mai prins-o și pe asta. Dar ideea parcă-parcă se conturează: modernul se inspiră din clasic, clasicul din baroc, barocul din gotic, goticul din roman, romanul din coloanele dorice, ionice și corintene. În mod firesc, apuci progresul de cornițe, căci impresia generală e că se face tot mai multă lumină.

Cel puțin așa se întâmplă în Germania. Acum imaginează-ți-l pe Hegel la Ciocana. Dai jos un nuc bătrân și deschizi o tarabă. În fața ei se adună mușterii. Pun tăria pe trunchiul nucului retezat. Sug din bere și scuipă semințe. Zi de zi, an de an, secol de secol nu se întâmplă nimic. Timpul s-a oprit pe loc. Se pare că asta-i misiunea noastră istorică. Să boicotăm înmulțirea. Să anihilăm adunarea prin scădere. Să facem monument unui mare Zero, să-l bocim o zi și apoi să-l facem praf. Praful e specialitatea lui Andrzej Stasiuk. Progresul e specialitatea spiritului. Confruntat cu un asemenea proiect eșuat, spiritul stă cu buza umflată – apocalipsa e de noi!

Dar nu se întâmplă nimic. Fiindcă unde timpul stă pe loc, nici măcar apocalisa nu vine.

Tags: , , , ,

3 Responses to “Fenomenologia prafului”

  1. LILIANA says:

    concluzia-i optimista 🙂

    • Zenu says:

      În tot cazul e una logică: unde e un început, îți închipui că va fi și un sfârșit. Unde stai pe post de observator la frontiera istoriei (o fundătură, ce mai!) sfârșitul nu are cum să vină. Căci nimic nu a început încă. Adâncă plecăciune edililor capitalei care au grijă să nu se întâmple nimic. 😉

  2. AllDealsMD says:

    nucii sunt cei ce poarta vina…