November 22, 2009 4

Eurosceptic, moldoptimist!

By in digresiuni

Era se pare că printr-un început de primăvară când Barosso declara, compleșit de emoție: „am purtat negocieri cu toate cele 27 de țări membre. Se pare că am găsit un compromis, ceea ce înseamnă că avem șanse majore ca până la finele anului să elaborăm proiectul unui document comunitar”. Era vorba de reglementarea sectorului financiar aflat în mare ananghie și chestia asta cu reglementarea lui părea destul de urgentă.

Aha. Înseamnă că avem nevoie de 9 luni pentru ca să naștem un regulament. Unul care este super-urgent. Să consulți 27 de state membre nu e ușor. Numai sincronizarea zborurilor autorilor la Bruxelles cât face. Au trecut 9 luni. Nu știu cum da’ nu se prea aude de un regulament nou-născut. Păi, se poate așa? O fi o sarcină întârziată? O fi vreun avorton?

Îmi pare rău, dar așa nu merge.

În anii 90 când ne-am descotorosit de URSS (cele mai nedumerite erau republicile sovietice din Asia Centrală care după declarația de independență a Federației Ruse (sic!)nu prea au avut de ales), deci când ne-am descotorosit de un imperiu odios, priveam cu gelozie cele 12 țări membre ale Uniunii Europene. Toate faine și alese pe sprânceană, acestea schimbau o dată la juma de an președinția și domnea o armonie, dom’le, că puteai să mori de ciudă. Ca în poveștile lui Andersen despre cei 12 frați. Cumpăram o revistă la acea vreme, care se chema original „Evropa”. Fiecare număr era dedicat unei țări. În ianuarie citeai despre Irlanda, în februarie despre Olanda ș.a.m.d. Lucruri de cultură, de sistem de ocrotire a sănătății, de politică, alegeri, etcetera. Competiția socialistă… pardon, capitalistă, era în toi. Aveai modele comunitare eficiente numai bune să le copiezi.

Când Ungaria, Cehia și Polonia au rupt rândurile am rămas înmărmuriți – acolo e de noi! Unii nu au stat mult pe gânduri și s-au integrat pe loc fără să aștepte multrâvnita aderare. Cu valize, cu pașapoarte românești, mai la negru, mai pe de-a dreptul prin arătură.

Dar poate o mașinărie din 27 de membri să fie guvernată la fel ca una din 12? Lucrurile erau cât se poate de simple în anii nouăzeci – comerț și deplasări libere peste frontiere – și cât se poate de complicate acum. Pe lângă Parlament și comisii s-au adunat una peste alta o Constituție, care nu se cheamă Constituție, o bancă centrală care imprimă monedă unică, un Președinte, care urmează să vedem ce are de făcut…

Impresia mea de eurosceptic este că lucrurile au intrat pe o albie unde nimic nu mai este ceea ce pare să fie. Niște deputați în Parlamentul european și-au zis: suntem deputați, de ce n-am avea o constituție? Comisarii europeni și-au zis: suntem un fel de guvern, de ce n-am avea și un Președinte. Și hai să băgăm mâina în sac după fonduri – votări, referendumuri… Și cu responsabilitatea cum rămânem? Un Gordon Brown, dacă o dă în bară, este demis de poporul britanic. O Angela Merkel dacă face minuni este purtată în brațe de germani. Și cu Barosso, Solana și ăsta, mai nou – cum îi zice?.. Van Rompuy – ce facem? A cărei țări popor o să-i sancționeze în eventualitatea că vor da în bară?

Înseamnă oare aceasta că nu mai vreau în UE? Firește că vreau să circul liber prin capitalele europene, asta – da! Și totuși răspunsul e mai nuanțat decât atât.

Lucrul care mă irită este că valori precum libertatea mass media, transparența procesului decizional, independența actului de justiție, societatea pluralistă, economia de piață bazată pe concurența liberă, etc. – sunt privite drept niște sarcini de pe o listă de to do-uri, care trebuie bifate înainte de a beneficia de cetățenie europeană. Însă altfel stau lucrurile. Cele enumerate mai sus sunt valori pe care le vreau la mine acasă. Dacă vine sau nu accesiunea europeană din urmă e un lucru secundar pentru mine ca moldoptimist ce sunt. Important e să le avem.

Iar dacă UE nu corespunde standardelor, să avem curajul (așa cum îl are Václav Klaus de pildă) să spunem: stați, fraților, că așa nu merge!

Tags: , , ,

4 Responses to “Eurosceptic, moldoptimist!”

  1. Nicolae B. says:

    E greu să nu fii pentru aderare, din simplu motiv că odată intrat în hora asta a negocierilor şi implementării aquis-ului comunitar ţi se deschid fonduri serioase pe care le poţi obţine destul de facil doar dacă planifici totul corect şi demonstrezi abilităţi administrative în repartizare şi alocare eficientă. Deci undeva procesul de aderare e o sursă financiară importantă dar şi un imbold puternic de a schimba lucrurile spre bine. Însă asta e majora problemă – talentul de administratori în ţărişoara asta (ca şi în alte state din zonă) cam e dificitar, de aceea din toată lecţia asta cu aderarea rămînem numai cu hîrţoagele frumuşel parafate (ca şi studentul bleg care a supravieţuit în facultate pentru diplomă, dar care înţelege ulterior că fără cunoştinţe ea nu face nici o para chioară). Zic io că poate nu vom avea noi tupeul Norvegian sau Elveţian să nu aderăm din principiu (chiar dacă ne îndeamnă) dar cel puţin trebuie să avem tupeul de a utiliza beneficiile care le putem ajunge. Circulaţie liberă şi unele fonduri trebuiesc obţinute şi aşa, fără mare tam-tam politic, însă cel mai important e să ne apucăm de curăţenie acasă, să terminăm cu mimarea asta stupidă a armonizării şi la modul serios să implementăm standardele UE (cele care se merită şi care se potrivesc) indiferent de opinia lor şi nu pentru ochii UE da pentru oamenii din acest perimetru geografic. În rest totul va veni de la sine şi posibil că nici aderarea asta pompoasa nu va fi atît de necesară. Eu până la urmă sunt un adept a ideilor UE însă nicidecum a birocraţiei acesteia, adică ajungem la problema de veci – idei bune, implementare proastă.

    • Zenu says:

      Mi-e imposibil să te contrazic, dar totuși mă intrigă capacitatea noastră de a accepta aprioric valoarea unui ceva, doar fiindcă acest ceva deschide niște uși europene, când de fapt valoarea în sine contează. Ia și tu așa concepte: armonizarea legislației. Deci, se acceptă aprioric că dincolo legile-s bune, iar la noi – strâmbe. În realitate, legile sunt niște seturi de reguli care evoluează în timp și caută să răspundă unor cerințe ale societății. De aceea ni se recomandă (corect!) ca legile să derive din politici, iar atunci când dorim să reparăm ceva printr-o intervenție legislativă trebuie să facem o analiză a impactului. Oare nu e această abordare mai onestă decât pretinsa armonizare?

      Marea Britanie (știi că citesc Empire :)) s-a redescoperit de fiecare dată când ajungea într-un impas. Deci, avea capacitatea să învețe și să-și aranjeze instituțiile astfel încât să fie competitivă. Asta e europeneitatea ei. Ca să folosesc metafora ta cu studentul bleg, noi „excelăm” în arta copierii – cu preferință de la europenii cu care ne „armonizăm”, mai des – de la ruși care au un context ceva mai apropiat nouă și cărora le înțelegem mai ușor buchia…

      Despre tupeul elvețienilor… Știi, am această intuiție: cu integrarea e ca în dragoste… cu cât o dorești mai tare, cu atât mai multe condiții se pun. UE ne-ar respecta mai mult dacă am ști ce vrem, iar „ce vrem” ar fi însemnat mai mult decât o simplă aderare.