January 17, 2014 Off

Dog Eat Dog sau mai avem speranță?

By in digresiuni

Povestea cu Jurnal TV reverberează o temă mai veche și anume caracterul prescriptiv al normelor de drept. Mă refer la decizia Consiliului Coordonator al Audiovizualului de a exclude postul de televiziune din lista canalelor pe care cabliștii sunt obligați să le retransmită. Lăsând la o parte tema aplicării selective a cadrului normativ (să reținem doar acest argument vehiculat în rețelele de socializare: din toate posturile de teliviziune afiliate lui Plahotniuc, tocmai ăla neafiliat ajunge să fie exclus din listă, căci deh, la atât se rezumă pluralismul de opinie în Republica Moldova), însuși existența unei asemenea liste mi-a trezit nedumerire. Din moment ce e vorba de posturi private, de ce ar trebui statul să se amestece în treburile privatului discriminând aprioric între varii posturi de televiziune? Dacă e musai să existe obligația de a retransmite postul de televiziune publică, așa să fie și să se pună punct aici.

Totodată, îmi dau seama că această listă albă este doar un simptom de rând cu altele de același soi. Tarife plafonate, prețuri indicative, forme contractuale model, instruiri obligatorii, certificate și autorizații la tot pasul, etc. nu fac altceva decât să îngusteze spațiul de manevră pentru oamenii de afaceri în detrimentul concurenței libere. Boala care stă la originea acestor reglementări pozitive ține de convingerea fermă a autorităților că poporul este un grup de răufăcători care fiind lăsați în voia lor nu ar face altceva decât escrocherii, evaziuni fiscale, delapidări, contrabandă, falsificări și așa mai departe. Am asistat în multe rânduri la procese de „creație legislativă”; imaginația reglementatorilor este înrobită de ideea prevenirii unor eventuale modalități de eschivare de la prevederile normei legale. Și acum priviți în jur – oamenii care vă înconjoară seamănă să fie pirați somalezi? Câți din prietenii voștri sunt escroci? Și fiindcă veni vorba, câți escroci vă imaginați că există în rândul celor care pun cadrul normativ în aplicare?

Ceva nu e în regulă aici. Dar ideea în sine nu este nouă. Convingerea că, în lipsa unei puteri coercitive, omul se mănâncă pe om câine-câinește (homo homini lupus est), este argumentul lui Thomas Hobbes, al cărui Leviathan a devenit cartea de căpătâi a mai multor dictatori. Această generalizare absolutizează puterea suveranului de a interveni în viața subiecților privați pentru a face dreptate. Or, aici trauma istorică pe care am suportat-o sub dictatura comunistă lucrează în tandem cu înclinația guvernanților de a domina spațiul privat. Ca turmă, credem colectiv în mâna de fier, mizăm pe ajutorul statului-dădacă, sobotăm acțiunile de voluntariat, tolerăm corupția. Respectiv, de ce să-i blamăm pe guvernanți dacă dânșii sunt bolnavi de aceeași boală ca și noi toți?

Dar pe cât de adevărat este că homo homini lupus est? După mine, această descriere, deși pe alocuri realistă, nu caracterizează altceva decât o societate bolnavă. Alternativa sănătoasă este societatea bunilor vecini descrisă de Toma de Aquino. Această concepție are la rădăcină convingerea aristotelică că omul e un animal social (zoon politikon), care are nevoie de semeni pentru a supraviețui. Omul nu e lup, deși până și lupii știu să se asocieze în haite atunci când ies la vânătoare. Firea omului este să se ferească de singurătate și, în această privință este „dotat” cu o serie de reflexe sociale. Se prea poate ca o analiză cost-beneficiu, totalmente curățată de concepte morale, punând la cântar câștigul economic individual versus posibilitatea de a fi prins și pedepsit, va ajunge să constate că hoția este activitatea cea mai profitabilă. Și totuși, oricât de convingătoare ar fi această constatare din punct de vedere economic, vasta majoritate a cetățenilor nici nu vor lua în calcul o asemenea opțiune. Le-ar fi rușine.

Din păcate, trebuie să recunoaștem că societatea bunilor vecini este deocamdată doar un deziderat. Suntem cu ochii pe elite din simplul motiv că acestea apar la televizor și ne bucurăm atunci când judecătorii corupți sunt demiși din funcție. Pacientul are șanse de însănătoșire. Dar și noi, cei care suntem bolnavi de aceeași boală ca și elitele avem un rol de jucat în această terapie de grup. În momentul în care acceptăm mita ca pe o soluție nu facem altceva decât să devenim sponsorii oficiali ai hoției. Și ar trebui să ne fie rușine.

Sănătate tuturor!

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.