March 26, 2012 Off

Depolitizarea politicii

By in digresiuni

Să fie jumătate de an de când n-am mai comentat nimic din viaţa politică? Cel puţin. Domeniul politicului a intrat într-o fază de autofagie, încât să-l priveşti deja era un fel de mauvais ton, darămite să-l comentezi. Insiunări, încercări, frustrări, noi încercări, promisiuni, sforţări… Noroc de cărţi, filme şi muzici. Circul nu e un gen de spectacol care să mă atragă. Înţelegi la ce mă refer, nu?

La 16 martie am răsuflat uşurat. Nu-l cunoşteam pe domnul Timofti şi deja eram trecut de faza când fiecare nou candidat (Nantoi, Bacalu…) mi se părea o variantă perfectă. Mă bucuram omeneşte de faptul că ţara a ieşit din acest cul-de-sac al democraţiei incipiente. Circul a plecat şi slavă Domnului! Dar clovnii au rămas – au zis imediat gurile rele. Sper că nu asta-i situaţia. La urma urmei, e dreptul meu la optimism. În tot cazul protestele opoziţiei mi s-au părut flasce. O, nu asta e temperatura de fierbere a naţiunii moldoveneşti! Comuniştii aduceau acuze legitimităţii puterii, nu fără rezon, însă vocea poporului rezona altfel. Oamenii se bucurau de sfârşitul crizei politice. Oamenii tânjeau după stabilitate. Oamenii nutreau speranţa că promisiunile livrate vor fi odată şi odată despachetate şi consumate.

Şi totuşi o umbră de îndoială a existat. Nefiind o figură politică cunoscută publicului larg, mă temeam ca nu cumva comoditatea pentru cei aflaţi la guvernare să fie unicul atribut al proaspătului Preşedinte. Lucru important, dat fiind că legimitatea guvernării este o chestiune care poate fi confirmată sau infirmată prin conduita dânsului. Această temere s-a estompat din momentul când pe durata discursului inaugural am desluşit noţiuni noi, nespecifice vocabularului elitei politice moldoveneşti. Preşedintele Timofti vorbeşte despre adevăr, fericire, vise împlinite. Dânsul are o atitudine aparte faţă de reforma justiţiei şi, dincolo, de argumentele utilizate, lucrul în sine mi se pare OK. ”Nu sunt un politician de factură”, afirmă onest Preşedintele, inconştient de faptul că, în momentul de faţă “a nu fi politician” e cea mai tare strategie de PR în condiţiile unei conjuncturi politice compromise. Mă întreb ce se va întâmpla din momentul când domnul Preşedinte va deveni conştient de succesul acestui mesaj. Va deveni în cele din urmă politician? Vom trăi şi vom vedea.

Întâmplător, am vizionat recent filmul “Invictus ” (2009) despre Nelson Mandela. Nu ţin neapărat să forţez o analogie între cei doi preşedinţi, însă un lucru mi s-a părut relevant. Confruntat cu misiunea de a cataliza reconcilierea naţională, Mandela nu s-a lăsat sedus de vocile sfetnicilor care-l atenţionau asupra faptului că, adoptând o ţinută împăciuitoare faţă de albi, îşi va pierde popularitatea în rândul constituienţilor. “Din momentul când o să-mi pese de astfel de mărunţişuri, nu voi mai fi apt să conduc această ţară”, a fost răspunsul scurt al Preşedintelui Mandela. Un răspuns pe potriva unui conducător de ţară.

E un paradox trist, dar adevărat. Intuiesc o legătură invers proporţională între păsul pentru intrigile politice şi aptitudinea de a conduce o ţară. Să nu pierdem din vedere acest lucru. Într-un ceas bun!

Tags: ,

Comments are closed.