September 13, 2002 Off

Colorat vs. Gri 0:1

By in digresiuni
"Bovary sunt eu!" este o frază atribuită eronat lui Gustave Flaubert. Au spus-o criticii despre el (probabil fără ai citi cartea)

"Bovary sunt eu!" este o frază atribuită eronat lui Gustave Flaubert. Au spus-o criticii despre el (probabil fără ai citi cartea)

Câteva lucruri m-au determinat să citesc această carte, lectura căreia a cam întârziat. Nu fiindcă romancierul francez ar fi scris lucruri adolescentine, ci pur şi simplu pentru că am încetat să mai înţeleg acest limbaj al secolului XIX, care pare să se desfăşoare într-o altă măsură de timp. Am făcut o tentativă mai demult cu “Doctorul Jivago” al lui Pasternak (nu atât de vechi) şi am renunţat zicându-mi că pe viitor mă voi limita în măsura posibilităţilor la literatura celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, deci cât mai recente. E logic – citeşti autori care vorbesc de problemele secolului – problemele tale. Necătând la acestea dorul de Madame Bovari m-a încolţit pentru prima oară citindu-l pe Julian Barnes cu “Papagalul lui Flaubert” şi, mai recent – citind “Lentoarea” lui Milan Kundera. Ultimul a scos în evidenţă atât de uşor avantajul “lentorii” (călătoriei domoale, care-ţi aduce impresii, cunoştinţe şi evenimente noi în opoziţie cu deplasare rapidă între A şi B, pe parcursul căreia parcă nici nu ai exista) încât, ţinând cont şi de referinţele la limbajul romanului francez, m-am determinat să citesc “Madame Bovari”. Nu-i exclus că în timp voi citi totuşi şi “Roşu şi negru” al lui Stendhal şi “Mănăstirea din Parma”.

Dar vorbind la propriu despre roman, pot să spun că m-a surprins. Mă aşteptam la o poveste de factură erotică, poate ceva moralizatoare, însă am descoperit că firul erotic, care oricum este prezent, este undeva pe planul doi. Planul unu (nu mai puţin de jumătate din carte) îl deţine cu siguranţă peisajul provincial împreună cu personajele sale. Un peisaj sur, care exclude posibilitatea oricărei excentrităţi sau chiar anomalii, frate cu societatea burgheză tot sură, convenţionalistă şi conservativă. Un sur care te sufocă şi care te face să iubeşti culoarea (orice culoare) chiar dacă altfel n-ai fi vrut-o. Astfel Emma se îndrăgosteşte (de două ori) de plictiseală, de plictiseală cade bolnavă la pat şi de plictiseală se îmbolnăveşte. Moartea ei e absurdă, căci (o recunoaşte ea însuşi!) nici nu a iubit cu adevărat. De ce totuşi s-a întâmplat aşa, de ce i-a fost imposibil să renunţe la ceia ce nu-i oferea plăcerea deplină, chiar şi în faţa pericolului iminent. Acceptul căderii este legat şi de “viaţa imaginară, literară” a Emmei. Trăind ca unul din personajele sale, senzaţia de cădere şi prigonire a sorţii a făcut-o să se simtă cu adevărat cineva. Altfel fie spus, Emma s-a realizat ca femeie în această cădere dezastruoasă.

Spre sfârşitul romanului apare tranşantă opoziţia nu între Emma şi soţ, sau între ea şi amanţii săi, ci între familia Bovari şi farmacistul Home sau negustorul Lere. Dacă ar fi să se facă un scor al personajelor la finalul cărţii am spune că Emma, Charles, Bertha şi Rouo au pierdut partida condusă de Emma; Lere, Home, Rodolf şi Léon au câştigat-o. Aşa dar, surul a învins culoarea!

După un car de ani de la momentul în care Flaubert a pus punct poveştii ne putem întreba: a existat oare cu adevărat culoare? Emma era şi ea sură, însă de un sur rătăcit în căutarea unei culori pe care nu a văzut-o niciodată, dar despre care literatura a învăţat-o că există.

Tags: , , ,

Comments are closed.