March 18, 2015 Off

Cojoacele babei

By in digresiuni

Ninge și-i sfârșit de martie. E sfârșit de martie și ninge. Nimic extraordinar. Baba Dochia scutură ce are de scuturat. Îmi aduc aminte de umbrelă și o deschid. Acum nu mai ninge. Pe un perimetru de 75 cm pătrați ninsoarea a încetat. La birou, colegul meu german zice că-n Germania e la fel. Cel puțin în această privință. Se referă la Baba Dochia.

Personajul incolor, inodor și inofensiv al lui Haruki Murakami se întreabă cine-i el și de ce și ce înseamnă toate astea? Personajul din House of Cards află că menirea ei este să fie președintele Statelor Unite ale Americii. Îi spun prietenei mele că aceasta nu miroase a bine. O persoană care știe care i-i menirea încetează să mai fie o persoană umană. Mai târziu, în același epizod, persoana menită recurge la șantaj pentru a-și împlini misiunea. Fiindcă scopul scuză mijloacele și nimic nu poate sta între om și misiunea lui pe Pământ. Verdictul concurentului ei electoral este că femeia a devenit una din ei. Iată așa o situație.

Între o persoană care se întreabă care-i rostul său pe Pământ și una care știe răspunsul, eu o aleg pe cea care se întreabă.

Dincolo de asta e bine să ai scopuri în viață. Scopuri simple, normale, realizabile, potrivite cu caracterul și dorințele tale. Să scrii o carte, să strângi bani la ciorap, să vizitezi atâtea țări, să înveți o limbă străină. În ajun de revelion, oamenii normali își scriu rezoluții. Rata succesului e variabilă. Între jumătate și trei sferturi. Dacă tot ce ți-ai pus în plan se împlinește, înseamnă că ai trișat. Dacă nimic din ce ți-ai pus în plan nu se împlinește, înseamnă că te-ai mințit. Jumi juma e un rezultat satisfăcător. Demonstrează că soarele nu strălucește în fiecare zi, nu tot ce zboară-i avion și că viața e ca zebra – o dungă albă, una neagră. Și că atâta timp cât o traversezi în loc să mergi de-a lungu dungilor, lucrurile se schimbă.

Dar să te ferească sfinții să-ți dorești să devii cineva. Cel devenit nu-i totuna cu cel ce și-a dorit devenirea. Om mare, zic unii. Uau, zici tu și simți mâncărimea din palme. „Omul mare” e un dangăt de clopot spart. Undeva, în calea spre măreție, s-au format niște fisuri. Niște găruri negre care au aspirat ceva la care ții și care contează cu adevărat. Tu nu ai observat, fiindcă ambiția îți dădea pinteni. Sau te-ai gândit că se poate de încleiat mai târziu. (Super glue. Made in China. Scopul scuză mijloacele, iar zeii pedepsesc răspunzându-ți la rugăciune.) Dacă simți mâncărimea în palme, ia-ți o bere.

Omul mic e mare prin hărnicie, modestie, sinceritate… Încă un personaj. La Tarkovski, în „Sacrificiul”, un preot suedez în așteptarea sfârșitului lumii stropește zilnic un copac uscat. O acțiune absurdă la pătrat. O dată fiindcă ce-i uscat nu înflorește. A doua oară fiindcă înainte de distrugirea finală un pom în floare nu se pune la socoteală. Cum și era de așteptat, în cele din urmă metafora dă rod. Credința? Credo quia absurdum? Atâta timp cât îți place grădinăritul, zău dacă mai contează.

Un cojoc, două cojoace… Nouă. Gata. S-a isprăvit scuturatul.

Tags: , , , , , , ,

Comments are closed.