May 10, 2012 Off

Cine arvoneşte? Cine plăteşte?

By in digresiuni

Curtea Constituţională a decis că Guvernul are dreptul să fixeze cotele de înmatriculare în universităţi . Fantastic. Rămâne de văzut dacă între constituţional şi raţional există suficiente puncte de tangenţă. Căci una e să ai dreptul, alta e să mă aibă şi sens. O discuţie palpitantă la acest subiect s-a produs pe platforma de dialog public ospoon.eu . Combatanţii (Andrei Lutenco vs. Ana Gurău) au explorat cu minuţiozitate terenul minat dintre dreptul tânărului de a-şi alege profesia şi grija statului pentru racordarea produselor sistemului educaţional la cerinţele pieţei forţei de muncă. Am ceva de adăugat.

Actualmente, sistemul educaţional dansează pe muzica comandată de stat din banii plătiţi de contribuabili. Universităţile “licitează” pentru numărul de studenţi, iar statul aprobă cotele de înmatriculare în funcţie de mijloacele disponibile. Mitologia bugetară obişnuieşte să spună că mijloacele sunt limitate, deşi anume la acest capitol se pare că sistemul educaţional s-a dovedit a fi copilul răsfăţat de buget. Numărul de absolvenţi din instituţiile superioare de învăţământ s-a dublat în ultimii 10 ani, iar universităţile au fost “alăptate” intens din banii publici. Rămâne de văzut dacă nu cumva această dragoste maternă a condus la deteriorarea calităţii calificării obţinute în universităţile moldoveneşti şi dacă nu tot ea a condiţionat perpetuarea unor specialităţi care nu sunt solicitate pe piaţă.

O politică recentă, adoptată de Ministerul Educaţiei ţine de acordarea unei autonomii financiare lărgite. In a nutshell, politica respectivă acordă o discreţie mai mare universităţilor în ceea ce priveşte cheltuirea mijloacelor obţinute din contracte, în schimbul unui control public mai accentuat – prin intermediul unui senat reprezentativ şi eligibil, precum şi prin controlul calităţii studiilor de către o agenţie publică responsabilă. Miza acestei politici este stimularea unei veritabile competiţii pentru calitate între universităţi, competiţie care este posibilă doar în cazul când există o flexibilitate în gestionarea calităţii (angajarea profesorilor de elită, modernizarea materialului didactic, organizarea unor job fairs, etc.).

În contextul autonomiei financiare lărgite, plafonarea cotelor de înmatriculare este un anacronism. Să examinăm următorul exemplu ipotetic: piaţa vrea contabili, universitatea vrea să facă contabili, concursul pentru locurile de studii la contabilitate este straşnic, iar statul vine şi spune: m-am săturat de contabili. Doar o sută şi nici un contabil în plus. Aparent, statul frânează. Dar are un argument: în funcţie de numărul de contabili, universitatea beneficiază de dotaţii bugetare. Din care se achită leafă profesorilor de contabilitate.

Acest nod gordian ar fi putut fi tăiat în două în următorul fel: statul plafonează numărul total de studenţi care se pot înrola la universitatea X sau Y fără a le dicta acestora cum să repartizeze numărul de studenţi pe specialităţi. În acest fel, instituţia superioară de învăţământ nu va fi stimulată să “umfle” numărul de locuri de studii până peste capacităţile sale. Sau şi mai radical: statul stabileşte criterii transparente pentru finanţarea instituţională fără ca să ia drept reper numărul de studenţi. Caz în care universităţile vor fi capabile să reacţioneze şi mai prompt la semnalele pieţei.

“Comanda de stat” din care se formează bursele studenţilor este o altă mâncare de peşte. Dacă, în cazul studenţilor înrolaţi pe bază de contract, este raţional să ne lăsăm conduşi de mecanismele pieţei, la alocarea burselor de studii statul are oportunitatea să intervină în sprijinul unor specialităţi anumite. Dar care? Să priveşti în sfera de cristal încercând să desluşeşti care specialităţi vor fi solicitate pe piaţa forţei de muncă peste 4-5 ani nu este lucru cu cinste. Adevărul e că nimeni nu ştie. Angajatorii actuali sunt reprezentaţi de cei care au făcut rost cu chiu cu vai de forţa de muncă de care aveau nevoie şi acuma sunt more or less happy; angajatorii potenţiali care s-au decepţionat şi au plecat din ţară nu au avut decenţa să ne lase o scrisoare de adio (Ştiţi, fraţilor, tare-mi pare rău că nu am găsit 101 contabili şi am decis să plec). Deci aici intrăm într-un cul-de-sac.

Dar există o portiţă de rezervă. Concursurile pentru anumite specialităţi sunt un indiciu elocvent al cererii de piaţă. Dacă statul doreşte să influienţeze piaţă, observă şi face exact contrariul. Din moment ce competiţia pentru un loc de studiu pe contract este mare, de ce să mai sacrificăm şi banul public? Nu ar fi mai raţional să sprijinim specialităţile care nu sunt la modă acordând burse de studii pentru muzicanţi, ingineri, chimişti, matematicieni, agricultori, pedagogi? Şi să nu acordăm burse de studii pentru jurişti, economişti şi stomatologi care şi aşa se descurcă? În acest caz, numărul de burse acordate ar urma să fie invers proporţional cu numărul de cereri din înrolare pe un loc de studiu din perioada precedentă.

Ceea ce propun mai sus se referă exclusiv la bursele de merit. În felul acesta am putea stimula calitatea specialităţilor “nesolicitate” beneficiind societatea cu muzicieni, ingineri şi pedagogi de calificare mai înaltă. În ceea ce priveşte bursele sociale, ar fi mai oportun ca statul să nu dea din deget. Asta-i bursa, dacă eşti eligibil (vii dintr-o familie care beneficiază de ajutor social), e a ta – faci ce vreai cu ea. Căci nici o dată nu ştii de unde sare Lomonosov.

Tags: , ,

Comments are closed.