September 22, 2002 Off

Călătorind încet din A în B

By in digresiuni

Am întârziat în a scrie aceste gânduri cu câteva luni şi câteva cărţi. Romanul „Încetineala” l-am citit parţial în aeroportul din Frankfurt, parţial în camera de la hotelul Savoy Suite din Washington. O ambianţă mai potrivită pentru asemenea lectură nu se poate imagina. Milan Kundera tratează tema vitezei călătoriei (foarte actuală în răstimpul de cca. 8 ore cât a durat escala plus altele 8 pe parcursul zborului) şi se plasează pe sine (autorul şi soţia care îl însoţeşte) într-un castel de provincie reamenajat în hotel în care cu mai bine de 100 de ani în urma s-au petrecut evenimentele amoroase ale unui roman.

Pe parcursul călătoriei autorul este depăşit de nişte pasionaţi ai vitezei iritaţi peste măsură de încetineala cu care scriitorul ceh î-şi conducea maşina. Pentru acest motiv Milan Kundera supune unei analize viteza cu care se circulă acum faţă de viteza cu care se circula în trecut. Gândurile lui mi s-au părut foarte aproape, căci conclude autorul doar călătorind încet reuşeşti să interiorizezi impresiile călătoriei, să faci noi cunoştinţe şi, într-un cuvânt, să trăieşti. Felul rapid de a te deplasa neagă esenţa călătoriei. Viaţa (trecutul) încetează atunci când părăseşti punctul A şi nu reîncepe (viitorul) decât atunci când ajungi în punctul de destinaţie B. Ce păcat! Un timp se pierde, se pierde între aceste două puncte şi anume – prezentul. Cu aceste gânduri aşteptarea din aeroport nu mi s-a părut atât de groaznică: pur şi simplu am încercat să nu uit că atâta timp cât durează călătoria mă aflu în „prezent”, citesc, beau bere, discut cu Yaroslav, observ dute-vino-ul pasagerilor de toate calibrele şi culorile posibile.

Aceştia din urmă chiar merită puţină atenţie. Pe banca din faţa mea stătea o arabă mai în vârstă. S-a adresat unei rusoaice de mai dincolo să-i supravegheze puţin bagajele cât se duce la lavoar. Putea să mă roage pe mine, dar se vede că religia a deprins-o să se adreseze mai uşor femeilor. Altminteri, nici o altă faţă nu se memorizează în aeroport pentru mai mult de câteva minute. Nici musulmana cu pricina n-a fost o excepţie, mi s-a memorat situaţia, pe femeie nu prea pot să mi-o imaginez. Acest lucru de deprimă în aeroporturi. Dar î-ţi conferă un unghi cu totul special asupra evenimentelor. Mai demult am observat că datorită acestu-i fenomen în aeroport devii „omul invizibil”. Adică, lumea te vede, dar nu-ţi reţine chipul mai mult de 5 minute, aşa că nu prea contează. Imaginează-ţi: flux nesfârşit de oameni (milioane) parcurg cu aceiaşi indiferenţă sălile de aşteptare ale aeroportului fiind prinşi într-o gaură neagră a timpului la distanţe considerabile de la punctul de plecare: Dar-es-Sallam, Muscat, Sidney, Bangkok, Buenos-Aires, Johanesburg, cât şi până la punctul de destinaţie: Londra, New York, Paris, Roma… Oare nu suntem cu toţii invizibili? Chiar dacă ai face un gest excentric, de exemplu ai scoate un ţipăt nebunesc, în spaţiul aeroportului acest eveniment s-ar fi consumat în cel mult jumătate de oră. Aceasta rezonează pre-a bine cu cavalerii vitezei din romanul lui Kundera, aşa că să tragem concluzii şi să dăm preferinţă modului de a călători în care prezentul este întotdeauna cu noi.

Două citate apropo de acest subiect. Paolo Coelho sfătuia ca pe parcursul călătoriei să intri în discuţie cu străinii căci asta-i unicul mod de a nu te concentra pe propriile probleme şi a nu termina prin a te înconjura de singurătate. Incaşii în drumeţiile lor montane se opreau la popas pentru o zi două nu din oboseală ci pentru ca sufletul să-i ajungă din urmă. Sufletul, vezi bine este antrenat cu alte viteze decât cele ale secolului maşinilor

Tags: ,

Comments are closed.