July 16, 2013 Off

Buba cea mare, cea mijlocie și mezina

By in digresiuni

La a treia interacțiune cu diagnosticului creșterii economice dezvoltat de Ricardo Hausmann & Co. am început să-i văd cu claritate deficiențele. Ei bine, poate nu cu claritate. Dar fără a scăpa din vedere avantajele, bineînțeles. Răspunsul la întrebarea „care-i buba cea mare?” are o valoare indubitabilă pentru justificarea intervenției Guvernului. Dacă ați privit House M.D. aveți o idee clară (și aici am în vedere clară) de ce doctorului șugubăț nu-i convenea să trateze totul. Tratând totul riști să elimini simptoamele care sunt cruciale pentru a diagnostica corect cauza bolii. Fără a-i cunoaște cauzele, tratamentul e un fel de bâjbâit pe întuneric. De asta buba și se cheamă bubă. Căci doare dacă apeși.

Înainte de a vă pierde în calitate de cititori am să zic totuși că diagnosticul creșterii economice seamănă cu diagnosticul diferențial al lui House – e nevoie de flipchart și marker negru. De ce avem creștere economică? Fiindcă vrem mai mult decât avem. Pentru că vrem mai mult decât avem, folosim resursele naturale pentru a maximiza câștigul. Resurse naturale sunt geografia, capitalul uman (adică noi) și infrastructura. Dar nu tot ce câștigăm ne rămâne nouă. O parte ni se ea. Pe diverse căi. Deficit bugetar, inflație, prăbușirea monedei naționale. Acestea țin de eșecurile macroeconomice ale Guvernului. Sau așa: mită, atacuri raider, exproprieri. Acestea sunt posibilele eșecuri microeconomice ale Guvernului. Nici piața nu-i impecabilă. Pentru ca concurența să nu o ia înaintea noastră, uneori renunțăm volutar la câștigurile potențiale (din cauza externalităților). Ei și dacă ne-am lămurit cu ce câștigăm minus ce pierdem, rămâne să ne împărțim cu banca. Capitalul nu e pe degeaba.

Sper că nu v-am pierdut. Diagnosticul creșterii economice dezvăluie care-i buba: banca, guvernul, piața, capitalul uman, geografia sau infrastructura. O face comparându-ne performanța noastră cu cea a concurenților noștri care, surpriză! vor și ei mai mult decât au. După care urmează tratamentul – intervenția chirurgicală din partea Guvernului pentru a extirpa buba cea mare. Sau, economicește vorbind, pentru a înlătura constrângerea critică.

Aici apare primul discomfort. Guvernul nu stă să aștepte ca doctorul să-și facă meseria. Guvernul are grijă de țară. Și-și planifică intervenția pe termen scurt, mediu sau lung. Dar rezultatele diagnosticului nu sunt întotdeauna pe măsura așteptării. Dacă problema ține de macroeconomie lucrurile pot fi reparate într-un timp relativ scurt și relativ ieftin. Și dacă-i vorba de infrastructură? Se poate și repede, dar costă mulți bani! Și dacă-i capitalul uman? Pentru dezvoltarea capitalului uman s-ar putea să fie nevoie de o generație. Exact ca la doctor – s-ar putea să fie o bronșită, dar poate că-i cancer. Deși sperăm că bolile economice sunt totuși lecuibile, iar Guvernul poate să-și ajusteze planurile în funcție de severitatea problemei.

Însă urmează un alt discomfort – suntem siguri că săpăm suficient de adânc? O analiză fulger este bună în a semnala problema, dar nu întotdeauna este suficientă pentru ai înțelege toate dedesubturile. Să zicem că inovațiile sunt o problemă (adică ele pur și simplu nu-s). E vorba de externalități? Teoria economică ar zice că antreprenorii nu sunt motivați să investească în cercetare și inovare fiindcă produsele lor vor fi copiate și concurența ar avea de câștigat. Ne apucăm de treabă și intervenim pe calea patentării și salvgardării drepturilor de proprietate intelectuală. Și? Nimic nu se întâmplă. Pentru că, în cele din urmă, inovațiile nu reprezintă o preocupare reală pentru antreprenori. În condițiile când concurența se face pe bază de cost și nu pe bază de calitate, investițiile în cercetare și inovare reprezintă o povară moartă care strică rata profitabilității. La coșul de gunoi cu ele. Dar pentru a ajunge la astfel de concluzii e nevoie de părăsit ramurile arborelui decizional și de a scruta realitatea.

Un ultim dar nu mai puțin important discomfort. Diagnosticul creșterii economice tratează pacienții de parcă toți ar fi de aceeași vârstă, rasă și sex. Dar există nuanțe. Să luăm spre exemplu sofisticarea exporturilor. Teoretic se confirmă că țările cu un anumit nivel de PIB per capita exportă anumite bunuri. Cu cât mai ridicat nivelul veniturilor, cu atât mai sofisticate exporturile. De aceea Elveția exportă ceasuri elvețiene și nu zăcăminte minerale (de unde rezultă că dacă exporți ceasuri ar trebui să ai un venit per capita cam de nivelul Elveției). Dar există o capcană aici: PIB-ul per capita poate să nu fie un indicator suficient de relevant într-o țară care trecând prin tranziție (sau criză economică) tocmai a pierdut jumătate din PIB. Capitalul uman (matematicieni și alte minți lucide) a rămas la același nivel, iar PIB-ul nu reflectă decât groapa în care tocmai am lunecat. Prin urmare nu e o mare minune că Moldova are exporturi mai sofisticate decât cele pe care le-ar fi sugerat veniturile per capita. Veniturile per capita îs cele greșite. Ca să generalizez, sunt țări pentru care pot exista constrângeri dincolo de cadrul analitic propus. De exemplu accesul la informație în Coreea de Nord. Ah, la ei dreptul la proprietate e buba cea mare. Și totuși există creștere economică și în țări care nu împărtășesc religia capitalului. Să luăm China de exemplu. Ceva îmi zice că analiza constrângerilor nu ar merge acolo. Dar investițiile merg. Și creșterea se produce.

Dincolo de aceste preocupări pedante, diagnosticul creșterii economice e o unealtă bună. E bine că te disciplinează să examinezi probleme în loc să te complaci în jocul de-a alegerea sectoarelor câștigătoare (un joc la care Guvernele ca regulă pierd). Iar cu discomforturile expuse mai sus se poate de trăit dacă: 1. folosești diagnosticul pentru a planifica o agendă de reforme și nu o reformă individualizată; 2. ești gata să faci uz și de alte analize decât analiza constrângerilor; și 3. înțelegi contextul și poți interpreta rezultatele în funcție de specificul țării.

Tags: , , ,

Comments are closed.