April 17, 2012 Off

Pământeni, pata de culoare

By in amintiri

Pământeni e numele unei mahalale din Bălţi. Am descoperit acest nume mult mai târziu. Până a-l descoperi nu aveam habar că locul unde mi-am petrecut copilăria mai avea şi nume, ştiam doar că strada se chiamă Artiom şi că numitul Artiom era un gen de erou comsomolist.

Ei, în tot cazul, strada reprezenta o arteră importantă a oraşului, o vână oficială în care se încadra existenţa mea de puşti. La o extremitate a ei se afla şcoala nr.1, actualul liceu “Mihai Eminescu”, pe atunci îmbrăcat într-o Mare Placardă propagandistică cu chipul Împăratului. Împăratul, căci aşa îl înţelegeam eu cu mintea mea de copil, nu era altcineva decât pupăciosul de Leonid Ilici Brejnev, executat în alb-roşu ca un mărţişor peren. Pe placardă scria ceva în rusă, nu-mi amintesc ce anume. La cealaltă extremitate era Ţintirimul Evreiesc – un ghetto al morţilor şi loc unde nu ne era permis să ne jucăm. Dincolo de acest hotar începeau cartierele noi ale oraşului – BAM şi Tânda, numite aşa în cinstea eforturilor clasei muncitoare de a pune la punct infrastructura drumurilor de fier în ţinutul Baikal.

Ce ştiam, de fapt, despre terenul de joc? La câţiva metri era staţia de troleibuz, unde mă încăpăţânam să rămân cât de mult posibil în aşteptarea mijlocului de transport, căutând o scuză valabilă pentru a nu merge la orele de pictură. Ceva mai încolo era un magazin de consignaţie unde am pus ochiul pe un trenuleţ de jucărie. L-am râvnit atât de tare şi m-am angajat atât de vehement în activităţile casnice, încât în momentul când l-am obţinut, mi-am dat seama că deja m-am maturizat suficient ca să nu-mi mai pese de joacă. Apoi urma podul peste liniile de căi ferate. De pe pod se zăreau hudiţele şi hogeagurile unui cartier nemaivăzut. Sat în sat, ca să-i zic aşa, aceaterra incognita era marea mea provocare. După pod, începea zidul uzinei “V.I. Lenin”. O altă pată albă pe geopolitica copilăriei. Dar zidul nu conţinea nici o provocare. Dincolo de el nu se afla marea enigmă, ci doar o rotiţă din industria secretizată de producţie a submarinelor sovietice.

Să ne întoarcem pe pod. Unul din hogeagurile alea scotea fum din cuptorul prietenului meu Nelu B. Nelu locuia în terra incognita. Deşi URSS pretindea că a desfiinţat clasele sociale, cred că Nelu şi cu mine făceam parte din clase diferite. Nu ştiu cum venea asta, dar aşa era. Eu învăţam bine, el avea note proaste. Eu citeam cărţi despre muşchetari şi pieile-roşii, el asculta povestirile mele. Şi-mi povestea lucruri despre care nu scria nimic nici în cărţi, nici în manuale…

De exemplu, despre faptul că într-una din casele părăsite din acea mahala a găsit un cap de Buddha. Cică s-a confirmat: zona respectivă a oraşului a fost populată de tătari, nu-i exclus că printre ei erau şi călugări buddişti. Nelu mi-a arătat capul lui Buddha. Era alb, de mărimea unui pumn de copil. Sau, îmi mai povestea Nelu, despre obiceiurile de Paşti. Ca şi mine, Nelu era tabula rasa în materie de Isus Hristos, în schimb în preajma sărbătorilor de Paşti, el şi cu băieţii din mahala dădeau dura de pe deal la vale la nişte roţi de cauciuc arzânde.

Cam ăsta era genul de troc spiritual pe care-l realizam: poveşti din cărţi în schimbul la poveşti din viaţă. Apoi, ne-am mai maturizat, gusturile mele într-ale literaturii au evoluat şi se găseau tot mai puţine teme de discuţii cu Nelu. Ne-am distanţat oarecum. Era vina mea pe semne, iar acum îmi dau seama că pe Nelu l-am rănit fără să vreau. Îmi aduc aminte o scenă din kolhoz. Cartofi sau sfeclă – ceva de genul. Nelu mă tachina. Într-un fel copilăresc, azvârlea bulgări de ţărână în căldarea mea. Eram iritat, ne-am luat bătaie. O bătaie din astea ca între copii, fără vânătăi veritabile, dar, totodată cu suficientă ciudă şi necaz. A fost 0:0. Nu prea avea sens, aşa că ne-am oprit din bătaie. Ne-am împăcat, am râs…

Apoi nu l-am văzut pe Nelu mai multă vreme. După clasa 8-a el nu a mai rămas în liceu. S-a înscris într-o şcoală profesională, l-am văzut abia după trei ani. Eu eram după primul an la facultate. Am mers la el acasă, am băut o sticlă de vin şi am povestit braşoave despre gagici. Nelu s-a făcut mai bărbătos, şi-a lăsat pletele lungi, urma să facă armata…

După asta nu l-am mai văzut. Dacă ar fi să-i caut casa nu aş mai şti pe unde vine. Eu, între timp, am citit o groază de cărţi şi am încetat să spun braşoave despre gagici. Pământenii au migrat în Italia. În locul magazinului de consignaţie se află o frizerie îmbrăcată în termopan cu denumirea clasică “Natali”. Pata albă s-a astupat cu culoare. Dar numele a rămas…

Tags:

Comments are closed.