April 30, 2004 Off

În țara minunilor

By in amintiri

Când aveam vre-o doisprezece ani, bunelul, pe care în familie îl numeam în maniera rusă românizată „Dedu”, mă lua la prisaca lui care se afla la vre-o cinşpe kilometri în afara oraşului într-o poieniţă din pădure. În Volga lui albă de prin anii şaptezeci mergeam fără să schimbăm prea multă vorbă. Eu eram un adolescent destul de nărăvaş şi, cu rare excepţii, provocarea la dialog trezea în mine doar mârâit rebel. Totuşi, în acele momente când iniţiativa venea de la mine, reuşeam să facem o discuţie cât decât decentă. Altceva când mergeam cu toată familia. Prezenţa verişoarei mele Carina, mătuşei Nina, care nu era niciodată distinsă prin adresarea de „mătuşă”, ci era pentru toţi pur şi simplu – Nina, şi mai ales prezenţa bunicii, îmi dădeau o stare a spiritului paşnică şi jucăuşa, plină de umor şi bunăvoinţă. În acea vară, ieşeam adesea cu toţii la prisacă şi, în timp ce bunelul trebăluia pe la albine, noi ne tăvăleam trântori pe păturile aşternute pe iarbă şi, dacă nu citeam ceva, jucam cărţi cu Carina. Cel mai vesel era când participa şi bunica. La câştig sau pierdere, ea radia întotdeauna acelaşi aer şmecher. Dacă se primea să piardă, asta era comentat cu veselie de toată compania.

De data aceia, eram doar eu şi bunelul. Nu ţin minte ce discutam sau dacă discutam în genere. S-ar fi putut să ajungem în tăcere, eu cu nasul în obişnuita carte de aventuri şi bunelul conducând concentrat. Deşi era şofer cea mai mare parte a vieţii întotdeauna conducea cu seriozitate şi deaceia nu avuse niciodată vre-un accident sau barem o amendă.

Odată ajunşi eu m-am instalat în unul din copacii de cireş sălbatec şi m-am pus la cules cireşele dulcii-amare care îmi plăceau atât de mult. După ce am curăţit de cele mai chipeşe din ele zona la care puteam ajunge, m-am culcat în iarbă şi am început să citesc. Furnicile se strecurau sâcuitoare pe sub cămaşă şi la un moment, plictisit de-a binelea de ele, m-am aşezat în maşină. Soarele cocea. N-am rămas nici acolo mult timp şi am mers la Dedu să văd când ne întoarcem.

Ocupaţia lui mi s-a părut suficient de captivantă pentru ca să-l i-au la întrebări. Sensul activităţii era să destupe ştiubeiul şi să scoată ramele cu faguri ca să vadă dacă-s plini sau nu de miere. Ceara pe care o ţineam minte fiind doar o foiţă subţire, pe care bunelul o topea uşor cu curent electric pe sârma întinsă în linii paralele, doar atât ca ea să se fixeze pe ele, era acum de un cafeniu neregulat strălucind de aurul moale al mierii. Cred că era suficient să controleze doar câteva din ele dar, aşa cum bunelului îi plăcea să se afle printre albine, le verifica cu aceiaşi răbdare şi seninătate pe toate. Îmi întinse să gust din o bucată din stupul abundent de miere şi m-am dus cu el mai la o parte ca să nu-mi dea ac albinele. Gustul era ameţitor de dulce, mult mai gustos decât mierea din borcan, deaceia rugumam ceara ca pe o gumă de mestecat până dulceaţa se topea definitiv.

M-am plimbat până m-am depărtat destul de mult de prisacă. Am ajuns la o râpă şi m-am aşezat pe marginea ei. De partea cealaltă se vedea satul care nu m-ai ţin minte cum se cheamă. Era plăcut să stau aşa privind şi cred că atunci a fost pentru prima dată când m-a pătruns o dragoste nespusă pentru peisajul care mă înconjura. Auzeam fiecare greier şi vedeam cum cărăbuşii îşi fac îndrăzneţ cale printre jungla de iarbă. Ascultam un cuc care număra cuiva anii şi mi se părea că pot să cuprind cu privirea toată abundenţa de viaţă care mă înconjura de parcă m-aş fi înălţat sus de tot unde zboară păsările sau m-aş face mic cât o furnică ca să văd pitica lume a insectelor. Nu ştiu cât timp am petrecut în starea asta, dar când m-a chemat Dedu să mergem am vrut să mai rămân. Emoţionat de acea state, parcă mă despărţisem de duhul contradicţiei şi l-am ascultat cu plăcere pe bunel. L-am ajutat să strângă lucrurile şi să le ducă în maşină. Tot drumul am vorbit despre o mulţime de lucruri. Era un bun povestitor.

În timp ce soarele se lăsa după orizont am ajuns acasă. Am fugit să deschid poarta… Parcă eram acelaşi şi totodată diferit. Ceva se schimbase în mine atunci când stăteam aşezat pe marginea râpei.

Peste o săptămână am mers să strângem mierea. A mers şi tata şi bunica. Fagurii se îmbrăcau în nişte rame speciale dintr-un poloboc metalic unde învârtindu-se lăsau mierea pe pereţii vasului. Printr-un robinet micuţ mierea se scurgea în butoaie de aluminiu. Învârtea doar unul din noi: Dedu, tăticu sau eu, căci erau puţine măşti. După ce oboseam ne schimbam unul pe altul. Evident, eu fiind mai mic am învârtit mai puţin, dar seara când ne întorceam spre casă mă simţeam obosit şi în acelaşi timp fericit.

Acum când bunelul nu mai este mă gândesc că oriunde s-ar afla sufletul lui e într-un loc cu multe albine. El se simţea bine între ele, le cunoştea limbajul dansurilor şi putea să-ţi povestească multe lucruri despre rânduirea lor: despre albinele-străjeri, care lăsau să intre în ştiubei doar albinuţele care dansând comunicau un anumit cod; despre zborul lor care arăta direcţia în care se poate zbura după polen; despre trântori şi regina-matcă. Poate ca şi mine, în acel moment de beatitudine, el se poate face mic ca o albină, vorbindu-le limba şi angajându-se în activităţile lor cotidiene.

Ca în ţara minunilor.

Tags: , , , ,

Comments are closed.