October 25, 2016 Off

Hellow Kitty

By in bangladesh, călătorii

În mod miserios, populația țânțârilor din Dhaka s-a redus substanțial. Anul trecut, la sfârșitul lunii octombrie, eram luați cu asalt la terasa de pe acoperișul simpaticului hotel „Gâsca Verde”. Mișcam ritmic din mâini, picioare și fund. Asta reducea din randamentul pișcăturilor, dar oricum, inamicul avea câștig de cauză. De astă dată ne-am pregătit psihologic de asalt, dar trupele de țânțari au bătut în retragere. În tot orașul am identificat doar doi soldați ai inamicului: țânțarul Shamim cu sediul în mașina lui Hamid și țânțarul Jahid, localizat la etajul 7 din Ahmed Tower pe bulevardul Kemal Atatürk. L-am evacuat pe primul. L-am cruțat pe al doilea ca să le comunice semenilor săi că pe aici nu se trece.

În schimb, altă năpastă – furnicile. Micuțe, flămânde, plăpânde, suratele au dat buzna în apartamentul nostru din cartierul Banani. Mai întâi erau doar la balcon. Acum sunt și la bucătărie. Obiectul lor de cult este ceainicul electric, alb, marca Miyako. Este capitala furnicilor. Nu pricepem de ce sunt într-atât de fascinate de umilul nostru ceainic. Îl escaladează cu tenacitate, astfel încât în fiecare dimineață, înainte ca să fierb apa pentru cafea trebuie să extrag câteva victime sinucigașe. Nu le pasă nici de firimituri, e musai să urce în ceainic.

Deunăzi și-au croit un coridor al vieții din bucătărie în sufragerie, ocolind masa și țintind în mod clar frigiderul. Mi se rupea inima de jale când le-am administrat o porție de spray insecticid. Am făcut tot posibilul ca să conviețuim pașnic, apartamentul e mare, dar – nu a fost cu putință. O civilizație destul de neobișnuită a fost distrusă de un cataclism. Supraviețuitorii lui s-au refugiat în ceainic, jucându-se de-a Adam și Eva. Mai vedem noi cine pe cine.

Coborâm la parter. Hamid, radiant, vrea să vadă reacția noastră la noile accesorii din mașină. Adevărul e că pernuțele nu se potrivesc prea bine cu grumazurile noastre, chiar dacă se asortează perfect cu căptușeala de piele. Încercăm să le ajustăm, e ceva mai bine. Nu că n-ar fi fost bine fără ele dar, ca să-i facem pe plac lui Hamid, ne ajustăm noi. În drum spre Secretariat, trecem să o luăm pe colega noastră, Madame Boss. Ea găsește pernuța minunată, dar care-i ocazia?

Because you like that, that’s why! Before time talking despre pernuțe, reemembah?

Hamid e foarte mulțămit. Sub parbriz s-a instalat o pisicuță Kitty cu ochi de fantomă. Din alea care dau din cap când mașina se mișcă. A noastră scoate și un sunet: toc-toc-toc.

—Hamidul! Ce mai e și aia?

Kids like that, that’s why! Când văd pisicuța, copilașii fac ochii mari.

—Bine dar tu nu duci copilași cu mașina?!

Of course. Trei copilași. Unul de șase luni, unul de un an și unul de doi ani.

Presupun că cel de doi ani sunt eu.

—Și tu, Hamid, câți ani ai?

În conformitate cu teoria proaspătă a șoferului nostru, dânsul tocmai s-a născut. Neînsurat, Hamidul visează să-și ia soție și patru copii. Simultan. Fiindcă, potrivit lui Hamid, doing babies is hard work. Iar pisicuța Kitty între timp: toc-toc-toc.

—Chiar trebuie să scoată sunetul ăsta? E destul de sinistru, mai ales că nu are gură.

—Vouă nu vă place, se bosumflează Hamid și dă jos pisicuța de sub parbriz.

—Pune-o la loc, Hamidul, desigur că ne place.

Madame Boss face rost de un șervețel și improvizează o cravată pentru pisicuță. Cu cravată, pisicuța tace. Descoperim între timp că tot timpul pisicuța a stat cu fundul spre noi. Dar și așa, întoarsă cu fața spre pasageri, observăm că nu are guriță.

—Oare există vreo explicație a faptului că pisicuța Kitty e fără gură? întreabă prietena mea.

—Desigur, improvizează colega. Hello Kitty simbolizează statutul femeii din Asia, redusă la tăcere din cauza mentalității machiste a bărbaților.

—Oho. Superbă explicație.

La Secretariat discutăm chestii serioase. Raportul de progres, indicatorii de capacitate, statutul pilotării, pașii următori. Proiectul nostru a împlinit un an. Mai avem un an de muncit. La începutul proiectului eram niște boboci. Funcționarii publici erau un mister. Traficul din Dhaka era halucinant. Căldura era infernală. Termenii limită ne stresau. Obstacolele birocratice ne debusolau. Cerșetorii ne speriau. Insectele ne luau cu asalt. E adevărat că ne plăceau fructele. Și ne fascina provocarea. Să înghițim această pilulă dulce-amăruie, să o digerăm și să ieșim învingători.

Mai e până acolo. Dar, într-un an de când suntem în Bangladesh, am realizat că funcționarii sunt la fel ca peste tot. Musonii aduc vreme răcoroasă. Termenii limită sunt menajabili. Obstacolele birocratice – surmontabile. Insectele s-au retras. Fructele ne plac în continuare. Unica diferență marcantă dintre lucrul nostru aici și dincolo este traficul din Dhaka. Căruia îi ținem piept angajându-ne în discuții neserioase cu șofeul nostru Hamid.

Tags: , , ,

October 18, 2016 Off

O geamie, o biserică și un templu

By in bangladesh, călătorii

Într-un an de când stăm mai mult în Bangladesh decât acasă, engleza pe care o folosim în conversațiile cu șoferul nostru a suferit niște mutații amuzante.

—Hamid, early morning going Tara Masjid. Possible?

How early?

Important e că ne înțelegem. Deseori din prima, dar există și excepții. Într-o zi discutăm despre tenul pielii. „Inside is OK, but my face is dark”, zice Hamid când, fără vreun motiv anume, dispoziția sa nu e sută la sută bună. Nuanța pielii e principială aici. Fața întunecată poate însemna că nu a mâncat orez la micul dejun sau că a dormit puțin. Alt caz: e vorba de tenul pielii prietenei mele. „Another woman I know – her color is more than white.” Mai albă decât albul? Adică transparentă!? Se dovedește, după mai multe tentative de interpretare, că Hamid, atunci când zice „more than white” are în vedere că pielea doamnei respective e mai albă decât cea a prietenei. How possible?

Tara Masjid, adică Moscheea Stelei, este ținta principală a escapadei noastre de sfârșit de săptămână. Din cele auzite, e o perluță a arhitecturii islamice. Datând din perioada Marilor Moguli, moscheea a fost restaurată din contul unei donații japoneze imediat după dobândirea independenței. Ca urmare, faianța albă care îmbracă moscheia din afară și din interior poartă amprenta Țării Soarelui Răsare. Este totuși destul de neobișnuit să vezi muntele Fuji, sacru pentru japonezi, într-un loc de rugăciune pentru musulmani. Cum s-ar zice, Allah e pretutindeni.

Nu este prima încercare de a vizita această moschee. Anul trecut renunțasem din cauza traficului exorbitant. În misiunile mai recente, evitam orașul vechi din cauza condițiilor de securitate. Acum am decis să profităm de faptul că în Bangladesh e liniște și pace și, totodată, să ne urnim din loc dimineața devreme. Chiar și cu riscul ca fața lui Hamid să fie întunecată.

—Hamidul, femeile au voie să intre în moschee? se interesează prietena mea, purtând broboadă și având mânecele lungi la cămașă.

—Not possible that. 

Pur și simplu Hamid nu a mâncat orez la micul dejun. Desigur femeile au voie să intre în moschee. Important e să ajungem acolo înainte de ora rugăciunii că altminteri intră doar Hamid. Avem noroc de faptul că statutul de foreigners este, ocazional, cheie de la orice biserică, iar chelarul, în gelabă albă, fes și cu o barbă roșcată de mai mare frumusețea, este un om de treabă. Binevoiește să ne ofere explicațiile de rigoare, interesându-se la rândul său din ce țară venim și dacă avem și noi cât de puțini musulmani. Mă grăbesc să-i raportez că, deși suntem creștini get-beget, avem o minusculă minoritate formată din studenții arabi de la facultatea de medicină. Pe jos, la poalele muntelui Fuji, dorm câțiva pelerini. Spiritul aventurii ne face un pic agitați, astfel încât uităm să-l descoasem pe Barbă-roșie despre pelerinii înșirați pe podeaua moscheii. Plus impactul estetic. Ne grăbim să strecurăm câteva bancnote în safeul cu donații și, într-un fel, ajungem să ne spunem la revedere. Păcat doar că, pe exterior, se fac lucrări de reconstrucție la cupolele moscheii. Dar poate revenim. Cu lista de întrebări.

Fiind în zonă, ne aventurăm să vizităm și biserica armenească. Armenii au ajuns să formeze o comunitate bine închegată în Dhaka la începutul secolului XVIII când au fost exilați din Imperiul Persan. Cartierul Armanitola, în care se află Biserica Înălțării Domnului, le datorează denumirea. Doar că armenii au plecat. La moment biserica este îngrijită de un hinduist. Zâmbăreț, tuciuriu, cu dinții colorați de betel, hinduistul nu pare contrariat de chestiuni doctrinare. „E același Dumnezeu” zice el, „pentru noi, hinduiștii, nu e o problemă”. Ne lasă să urcăm în clopotniță. Să tragem clopotul nu e o problemă. Nici Hamid nu ratează așa oportunitate. Nimic nu e o problemă. La plecare, lăsăm și aici câteva bancnote. Cum-necum sunt de-ai noștri, chiar dacă Dumnezeu e același.

—Oh, and another thing…

La sugestia lui Hamid, decidem să vizităm și un templu budist. Nu sugestia propriu-zisă, ci simpla existență a unui templu budist în Dhaka ne ia prin surprindere. Din două motive. În primul rând, fiindcă budiștii reprezintă doar 0.7% din populația țării și, într-al doilea rând, din cauza faptului că nici măcar hinduiștii, care-s circa 12 la sută, nu se bucură de prea multe temple. Hamid ne spune ceva despre Dalai Lama, dar curiozitatea noastră și așa atinge cote maxime. O geamie, o biserică… de ce nu și un templu?

Acuma chiar că e ziua cea mare. Ne surâde norocul să vizităm templul în toiul „paștelui” budist. E vorba de probarona purnima, a doua după importanță sărbătoare budistă, prima fiind nașterea Mântuitorului… pardon, a Iluminatului. Conform tradiției, se crede că în această zi Buddha și-a zmuls câteva fire de păr din vârful capului zicându-și că, dacă e să ajungă iluminat, firele de păr nu vor cădea pe pământ, ci se vor înălța spre cer. Ceea ce s-a și întâmplat. În comemorarea acestui eveniment providențial, budiștii aprind lampioane lăsându-le să se ridice în aer. Mă rog, mai e până-n seară… Deocamdată, ne mulțumim să-i admirăm statuia din mijlocul lacului care datorită culorilor vii, a nasului acvilin și a urechilor elefantine seamănă vag cu măștile regretatului maestru Glebus Sainciuc.

Ne strecurăm prin mulțime până la arborele boddhi sub coroana căruia se zice că prințul Gautama a ajuns iluminat, devenind carevasăzică Buddha. Rădăcinile îi sunt acoperite cu petricele multicolore. Budiștii varsă apă peste ele, presupun – în semn de ofrandă. Intrăm în templu. E o ambiție să-l numim așa. Îmi aduce aminte, nu-mi dau seama de ce, de așa-zisa casa mare de prin satele din nordul Moldovei. O fi din cauza lustrelor?

Am făcut o mică donație și aici. Oricare din cei trei ar fi stăpânul cerului, sper să fie mulțumit. E ca și cum am fi mizat pe roșu, negru și pe zero. Câștigul e garantat sută la sută. Poate pentru cineva e blasfemie, dar uneori îmi place să cred că Dumnezeu nu are buletin de identitate, sensul rugăciunii e să ne încredem că totul va fi ieși bine pe final, iar rostul religiei (a oricăreia din ele) este să facă din om o ființă mai bună. Dar nu e vorba de asta. Noi suntem cei mulțumiți. Că suntem pe finalul unei misiuni productive. Că e liniște și pace. Că am avut o zi plină de impresii frumoase. Că într-o săptămână pornim din nou la drum.

Pace vouă.

Tags: , , , , , , , , , ,

October 10, 2016 Off

Realitatea orașului fantomă

By in bangladesh, călătorii

Revenirea în Bangladesh este o călătorie în Țara Oglinzilor. Realitatea de acasă, realitatea de aici… deosebirea este atât de radicală încât ai impresia că tot ce ai lăsat în urmă e un vis pe cale să se destrame, iar tot ceea ce vezi este, de fapt, tot ceea ce există. Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie, Regina Roșie și Morsa. Apartamentul de pe strada 25 din cartierul Banani. Strigătele papagalilor. Chemarea la rugăciune. Claxoanele. Dar dacă avem două realități în loc de una, nu este ca și cum nu am avea niciuna?

Zice Jean Baudrillard că realitatea a fost asasinată. Cică s-ar fi produs o crimă perfectă. Perfectă fiindcă asasinul nu a lăsat urme. Nici cadavru. Nici indicii. Nu avem idee care i-au fost motivele. Chestia e că a fost ceva, iar acum e altceva la fel de efemer ca ceea ce a fost. Iar ce va fi mâine nu știm. De fiecare dată suntem prostiți de iluzia realității care ne face să credem că asta e tot ceea ce este. Și, în cele din urmă, e doar suma incompletă a unor semnale pe care le precepem într-un moment dat. La drept vorbind, eu nu pricep mare lucru din ceea ce pretinde Baudrillard. Disting o deziluzie, o nostalgie după trecutul care nu a fost erodat de tehnologii și capcane informaționale. Și asta reverberează ceva în mine. Ceva fără contur.

Trecutul acesta aparținea civilizațiilor care nu-și puneau multe întrebări. Prășeau, săpau, mâncau, făceau copii și aduceau orfande zeilor. Bangladesh este mai aproape de acest ideal decât ar fi orice țară europeană, inclusiv și Moldova, dar nu suficient de aproape. Bengalezii stau pe facebook, urmăresc clipuri pe youtube și au niște idei năstrușnice în privința realității. Hamid, bunăoară, crede că coca cola se face din grăsime de porc dinadins ca să-i enerveze pe musulmani. Noi murim de râs, dar el jură că a văzut un clipuleț pe youtube care descria toată tehnologia. Hamid preferă 7Up, dar ocazional bea și cola, semn că nu e incurabil.

În zi de weekend ne sculăm cu noaptea-n cap ca să evităm traficul din Dhaka. Folos puțin, căci la șapte dimineața Hamid nu răspunde la telefon, iar cu zece minute mai târziu (după ce iese din duș) ne informează că vine peste douăzeci de minute să ne ia. Așa sau altfel, traficul nu ne creează probleme. Ieșim din oraș prin cartierul Bashundara. În conformitate cu planul urbanistic, în această zonă urmează să apară Noua Dhaka, la moment e mai mult stufăriș, dar realitatea nu stă pe loc. În bengali la stufăriș se zice kashful, cum ar fi floarea-norilor, iar cuplurile tinere adoră să facă poze în câmpuri de kashful și, bineînțeles, să le posteze pe facebook. Norii, dacă tot i-am pomenit, sunt egal de zburlii, cerul e senin, iar ziua pare a fi una perfectă pentru o excursie în afara orașului.

Intrăm în Sonargaon înainte de ora 9. Muzeul urmează să se deschidă în zece minute, iar paznicul ne sfătuie să mergem mai întâi la Panam Nagar – Orașul Fantomă. Ajunși la fața locului, ni se explică că intrarea în Orașul Fantomă este permisă de la ora zece. Și-acum ce ne facem? Noroc că paznicul respectiv se arată mai indulgent, ne lasă să intrăm mai devreme de orele de program. Achităm câte 100 de taka, luăm bilet, intrăm.

Orașul Fantomă este tot ce a rămas de la vechea capitală – o ulicioară formată din vile, pe timpuri somptuoase, aflate astăzi într-o stare de romantică ruină. E fascinant să te gândești că în urmă cu trei sute de ani în aceste conace pulsa viața, cadînele ieșeau pe verandă, boierii semănau porunci, iar servitorii le culegeau de pe jos și alergau să le îndeplinească. Pentru venetici de-alde noi, locul ăsta e o perluță, dar benagalezii sunt perfect indiferenți față de ruine. Un bloc modern din Dhaka este pe măsură să producă niște strigăte de admirație, nu și ruinele. Ruine găsești câte vrei, ce contează dacă au trei sute de ani sau trei? Aspectul practic, luxul ostentativ este ceea ce dictează regulile de joc în Bangladesh. Pentru ruine ai nevoie de un ochi romantic, iar majoritatea populației e prea flămândă ca să se preocupe de treptele superioare ale piramidei lui Maslow. Hamid zice că-i place. S-ar putea, deși credem că se bucură mai mult de faptul că a descoperit odată cu noi un loc unde i-ar putea aduce pe vizitatorii ahtiați după vestigii culturale. Și, bineînțeles, se bucură fiindcă ne bucurăm noi.

O droaie de copilandri se țin scai din urma noastră. Nici că le pasă de fantome sau ruine, dar foreignerii ăștea sunt fascinanți. E vorba de mine și de prietena mea, bineînțeles. Hamid parcă nu-i ghidul nostru, ci ghidul copiilor.

—Mal-do-va, zice Hamid. Same as Russia.

—Care Rusie, Hamid! Să nu mai zici niciodată așa ceva. Nici când nu suntem de față. E ca și cum am zice că Bangladesh e same as Pakistan!

Relația bengalezilor cu Pakistanul e la fel de complicată ca relația noastră cu Rusia. Ambele teritorii musulmane au cesionat de India în 1947 formând Pakistanul de Vest și, respectiv, Est. Elitele, vorbitoare de urdu, au mers la Karachi. Grosul populației, vorbitori de bengali au format Pakistanul de Est. Realitatea din Bangladesh nu se potrivea cu realitatea din Pakistan. Bengaleza a fost expulzată din programele școlare spre nemulțumirea populației, iar bengalezii au devenit un fel de carne de tun. Disensiunile interne au provocat un război civil destul de sângeros, a cărui ecouri mai stăruie. În 1971, urmare a ajutorului militar din partea Indiei, Bangladesh și-a obținut suveranitatea. „Limba noastră” e sărbătoare națională nu doar în Republica Moldova.

Peste aproximativ o oră suntem din nou în fața muzeului din Sonargaon. Edificiul datează din 1905, fiind reședința zamindarului, un gen de administrator provincial. Britanic pe dinafară, indian pe dinăuntru, palatul zamindarului este de o eleganță rară. Teracota albă, acoperită cu ornamente florale îl face să semene cu un vas de porțelan. În fața palatului e un lac și o alee de palmieri. Din păcate, palatul e închis pentru vizitatori. Muzeul de artă populară însă, situat în spatele grădinii, e o construcție modernă, exact pe gustul bengalezilor. Exponatele denotă faptul că meșterilor populari nu le lipsea spiritul umorului. O barză minusculă înghite un pește gigantic pe o tavă pentru bucate din pește. Nu-i de râs?

Pe traseul nostru se mai află și micuța moschee Gauldi, construită în 1519, înainte de invazia Mogulilor. Existența unei comunități musulmane anterioare Marilor Moguli nu este o mare surpriză, deși dimensiunea moscheii sugerează că numărul musulmanilor din Sonargaon nu era prea mare în acea epocă. Islamul a pătruns tiptil în sud-estul Indiei, primii convertiți fiind budiștii și hinduiștii atrași de misticismul sufist importat din Iraq. După care a urmat o miserioasă incursiune a turcilor nomazi din sudul Afganistanului. Se zice că protagonistul acestei conquiste a fost un oarecare Bakhtiyar Khilji, care a înaintat atât de repede încât doar 18 din cavelerii săi i-au ținut pasul. În tot cazul, precursorii Sultanatului Bengal, care s-a impus în secolele 14-16, au constituit o verigă importantă a comerțului dintre arabi și chinezi.

Cu alte cuvinte, suficientă istorie pentru jumătate de zi. Doar că această informație nu este disponibilă la fața locului, cel puțin nu pentru vorbitorii de engleză. Noroc de Wikipedia și Lonely Planet că altfel am fi rătăcit ca două fantome occidentale într-un oraș al fantomelor orientale. Cum ziceam, bengalezii nu sunt prea sensibili la vestigiile trecutului istoric. Pentru mulți Bangladesh a început în 1971, iar ce a fost înainte numai Allah știe. Măsura timpului e acum, mâine sau demult. Pentru noi e un sport obișnuit să contemplăm palatele și cetățile din vechime reflectând asupra cursului civilizației și exclamând sporadic: Îți imaginezi?

Un bengalez care își imaginează trecutul este o pasăre rară. Ne convingem de acest lucru seara în timp ce-l copleșeam cu impresiile din cursul zile pe instuctorul nostru de yoga. Prima întrebare a lui Ashis este dacă am fost la Barodi. Barodi, dacă am prins corect ideea, este reședința unui saddhu vestit pe nume Lokenath Brahmachari.

Same as God for us, zice Ashis. Un ascet care comunică la direct cu universul.

—Și am putea să-l vizităm și noi? întrebăm fascinați de răspunsurile pe care ar putea să ni le dea sfântul.

Not possible now. Because he is there.

—???

Eu am auzit „there” (acolo), prietena mea a auzit „deaf” (surd). S-a dovedit că sfântul e „dead”, a murit cu mulți ani în urmă, iar mormântul lui este un loc de pelerinaj. Am întârziat. Cu trei sute de ani.

Dar asta e realitatea. Pentru Ashis, mormântul unui saddhu nu este un loc istoric. Este un loc de cult. Nu contează dacă a trăit cu trei sute de ani în urmă, sau trei mii, sau treizeci. Sfințimea locului nu e totuna cu vechimea în muncă. Trecutul este impregnat în prezent. Numărul de ofrande îl fac real, iar legenda ține locul discursului istoric.

În tot cazul, nu avem cum să stăm de vorbă cu venerabilul Lokenath Brahmachari. E o fantomă.

Tags: , , , , , , , ,

September 20, 2016 Off

Exilul, etc.

By in călătorii, turcia

Oh, câtă savoare să-ți iai zborul din această colivie! E vorba de noi pe finalul  misiunii în Bangladesh. Nici măcar de aur nu e. Argint? Ai vrea tu. Mă rog, s-ar putea să fie bronză. Da-n fine, nu e vorba de metal, e vorba de calitatea vieții cuprinse între punctul A. Apartament și B. Birou.

Dar dăcă e s-o iei mai pe filozofic, orice zbor e o iluzie. Dintr-o colivie mică în una mare sau, mă rog, diferită, și ai iluzia libertății. Salonul din aeroportul internațional din Dhaka e o adevărată binecuvântare. Nu ne este foame, nici nu a apucat să se crape de zi. Hamid ne-a dus ca fulgerul prin oraș, chiar dacă a întârziat cu zece minute. Dar micul dejun din salonul Balaka e prea tentant. Nu e vorba de gust, e vorba de ritual. Un gât de cafea, încă unul. Ceea ce urmează după ce urcăm la bordul avionului e o catrenă de activități învățate din amară experiență:

  1. Privim cu supărare bengalezii care atacă frenetic bagajul nostru de mână instalat grijuliu în compartimentul deasupra capurilor noastre;
  2. Tragem de mânecă vecina din dreapta (și vecinul din stânga) atenționându-le să-și închidă la naiba celularele—în momentul decolării bengalezii pălăvrăgesc într-o veselie, întrecându-se în a da ultimele instrucțiuni gastrofizice la telefon (și indignează când le despare semnalul!);
  3. Plesnim peste mână vecinul din față care nu găsește alt loc mai bun pentru a-și plasa palma decât peste ecranul televizorului meu;
  4. Nu, nu vrem să figurăm în selfiul celuilalt vecin din față care momentan apasă ca un apucat pe butonul mobilului. Un selfie, două, trei, patru. Schimbă poziția – cinci, șase, șapte, opt. Ridică celularul deasupra capului ca să intru și eu în poză – nouă, zece. Nu. Pân-aici. Îl trag de mânecă. E enervant.

Peste opt ore, două filme și câteva capitole, Istanbul se arată ca un colac al salvării naționale, în pofida puciului care a avut loc cu o lună în urmă, în pofida lui Erdogan, în pofida lui Gülen, în pofida faptului că în aeroport sunt cu două treimi mai puțini pasageri decât obișnuiau să fie.

Am tras la un han la care nu am mai stat anterior. Tot la o azvârlitură de băț de Istiklal, chiar dacă am încercat să ne ținem la distanță de zona pietonală. În cele din urmă, loviturile de stat nu-s ca atacurile teroriste—nu te aștepți să se producă câte una în fiecare lună, deși precis că au existat cazuri. Plus că ne-a cucerit mesajul hangiului de la Peradays: ținem dinadins să nu fim profesioniști. În cazul lui Bora (așa se numește proprietarul hotelului) a nu fi profesionist înseamnă a nu vinde camere de hotel, ci de a oferi un cămin provizoriu, a-ți face sejurul cât se poate de confortabil și lipsit de griji. A priceput repede că ținem să avem un balconaș și ne-a oferit o altă cameră decât cea pe care o comandasem. Ne-a văzut seara buimăciți din cauza schimbării fusului orar și s-a priceput să ne ofere micul dejun la o oră mai puțin convențională. Chestii de genul ăsta – mărunte dar plăcute.

Și să vezi tu istorie. Stăm noi în odaie și se aude un meunat la ușă. Deschidem. Intră o pisică cenușie, foarte manierată. Face turul camerei, încearcă scaunul, verifică masa. În cele din urmă urcă pe pat și mi se așează pe burtă. Nu zăbovește prea mult. Se convinge că totul e în regulă și iar dă târcoale la ușă. Dar se pare că a uitat ceva… mai trage o raită prin odaie, dă lăbuța cu musafirii și de data asta iese pe ușă afară.

A doua zi aflăm că o cheamă Pera și mai are și o surioară – Daisy. Pera și Daisy – Peradays, pricepeți?

—Se crede proprietara hotelului, ne anunță Bora. E foarte neliniștită când vede ușile închise, i se pare că ceva e în neregulă…

Bora pe semne că-i vrăjitor. Ne ghicește stările, ne citește gândurile. La plecare e atât de simpatic încât ne face și niște cadouri. Cum să nu-ți placă așa oameni „neprofesioniști”, îți aduc aminte că mai există pe lume meserii care se fac cu suflet, din simpla plăcere a lucrului bine făcut. Bineînțeles, există și un preț pentru asta, dar ceea ce primești la schimb e ceva ce nu-ți pot oferi hotelurile internaționale sau apartamentele închiriate.

Pe durata sejurului (și-n mare parte datorită lui Bora) uităm că ne-am promis să evităm Istanbulul până nu se lămuresc ei cu revoluțiile și contra-revoluțiile. Reieșind din știri, Erdogan e sărit de pe fix, ceea ce face dânsul ca urmare a loviturii de stat eșuate pare să o justifice în totalitate. Pe de altă parte, există nuanțe – în Turcia se menține un echilibru fragil între europeinism și fundamentalism islamic, iar democrația e o jucărie care trece dintr-o mână în alta fără a ține cont de miza jocului. În cursul istoriei Turciei moderne, armata a fost cea care mai întâi strângea șuruburile după care urma o perioadă de democratizare, în timp ce islamiștii profită de democrație și abia mai apoi încep să strângă șuruburile.

În stradă, atmosfera nu pare să fie încinsă în vreun fel anume. Faptul că sunt mult mai puțini turiști e în favoarea noastră – nu e nevoie să ne îmbulzim prin Taksim și nici localurile n-ai spune că-s aglomerate. Partea asta din urmă contează mai puțin, în Istanbul oricând găseai un loc călduț sub soare. Și totuși privirile sunt prietenoase, zâmbetele – neprefăcute. Hoinărind fără țintă (și fără hartă, bineînțeles) pe niște stradele mai lăturalnice descoperim un cartier al librarilor de care nici nu auzisem. Chiar aici în inima Galatei. Orașul ăsta nu încetează să ne minuneze!

Nu știu cum se face dar ținem la această țară și, la plecare, ne dorim intens ca Turcia să nu se transforme într-un oarecare Iran. E dovada că democrația și islamul sunt noțiuni compatibile. Iar dacă e să ne luăm după maturitatea societății civile, numărul de cititori și scriitori turci, calitatea infrastructurii și a serviciilor, simțul estetic și sârguința oamenilor simpli, Turcia n-are cum să fie caz clasat. Cei drept, nici Iran nu era un oarecare Iran înainte ca ayatollahul să-și încrunte stufoasele-i sprâncene.

Sus, în ceruri deschidem ochii atât cât să vedem cum soarele devine o linie roșietică între două straturi de nori. După care-i închidem la loc. Pasagerii rutei Istanbul-Chișinău bat din palme ceea ce înseamnă negreșit un singur lucru: am ajuns acasă.

Tags: , , , ,

August 29, 2016 Off

Vacanța perpetuă

By in asia de sud-est, călătorii

—Cum a fost? ne întreabă băiatul de la recepție și noi, zăpăciți, nu ne dăm seama că e vorba de escapada noastră la Borobudur.

—Minunat, zicem. Ăă… de Borobudur întrebi? Da-da, excelent. Stai că trecem mai târziu pe la tine.

Pe azi nu facem planuri. Adică planuri facem, dar pentru ziua de mâine. Ne lămurim cu băiatul după micul dejun. Omletă, suc de guanabana, blinii cu dulceață de arțar. Și cafea. Apoi pentru ziua de mâine: templul Ulun Danu Bratan și Tanah Lot. La asfințit. Dar până atunci mai avem. Ideea este să explorăm un pic Kuta, să zăbovim la mare.

Masaz, masaz, masaz… Este expresia care ne însoțește prin tot orașul. Ne ascundem de ea prin prăvălii. Ne interesăm de țăsături, măști balineze, zmei de hârtie, timbre… Templele induiste sunt omniprezente, cerul e de un albastru amețitor (de parcă am fi într-un desen animat, zău!) iar culorile naționale ale Indoneziei – albul și roșul – ne urmăresc din aproape. Ca idee întrebăm de niște magnețele:

—Ăsta cât face? (Mă refer la unul identic cu berea Bintang.)

—O sută de mii, zice fără să clipească.

Pufnim amândoi în râs, iar el ne privește îmărmurit: „Ce? Ce?”

—O sută de mii nu e bine? Și cât dați?

—Zece. Poate cinci.

Cincisprezece mii e prețul corect. Un dolar. Dar ne-a făcut să râdem. A râs și el împreună cu noi de tentativa sa nereușită de a scoate un profit din gură-cască. În Bali e plăcut să te târguiești. Vânzătorii nu te presează, coboară vertiginos prețul până la nivelul care face marfa extrem de tentantă, iar dacă te văd pus pe gânduri, nu se supără de faptul că pleci fără cumpărătură. Zâmbesc la fel de prietenos ca și la început.

Pe plajă devenim imediat ținta prestatorilor de servicii. Cerem un ceai rece și ni se oferă un scaun. O băutură – un scaun; pentru două scaune trebuie să iai două băuturi. Așa-i politica insulei. În următoarele cinci minute ni se oferă brățări, masaj, țigări și o pușcă de suflat săgeți. Prietena mea e asediată de o coafeză căreia îi cedează. O bătrânică cu degete de oțel insistă să-mi facă masaz dar eu nu mă las. Mă și tem să-mi las prietena la cheremul negustorilor de pe plajă dar partea bună e că în cinci minute pleacă cu toții în căutarea unor noi piețe de desfacere. Și eu intru în ocean.

Merg ca Isus pe ape până ajung la o adâncime mai decentă, dar mai departe nu mă încumet. Înot paralel cu malul. Valurile mușcă hămesite. Cinci metri, zece, încă un pic și înapoi spre mal – un erou neterminat, satisfăcut cu puținul – o bifă pentru Oceanul Indian pe care l-am încercat cu patru ani mai devreme în Sri Lanka.

Luăm masa într-un warung de pe plajă. Satay e un fel de frigărui foarte popular în Asia de sud-est. Mâncare simplă, dar sosul de soia o face cu totul deosebită. Vreau să iau acasă unul la fel ca ăsta. O dăm pe Bintang. Suntem euforici, ambii. Nu pricepem cum se poate de trăit altfel și de ce lucrurile foarte bune durează foarte puțin. Noroc că și cele rele durează tot atâta, dar noi am și uitat între timp de griji. Paradisul e vacanța perpetuă, dar timpul nostru e numărat. Încă o zi și a noastră șaretă se va face dovleac, iar bidiviii sclipitori se vor transforma în șobolani. Of… Dar nu, încă nu ne gândim la asta. Ne gândim că ar fi bine ca ghidul nostru din ziua următoare să fie Dana.

E un alt tip. Mai tânăr. Unul pe nume Randy. Sau Rudy. Poate Ronnie? Nu e la fel de bun ca și Dana. Mă ia pe sus cu dom’le și ține morțiș să-mi deschidă ușa, însă pe prietena mea nu prea o bagă în seamă. Poate a pățit ceva în viața precedentă, cine-l știe? În tot cazul îl ignorăm și noi, iar în mașină se face rece-rece, asta inclusiv și de la altitudine, căci templul Ulun Danu Bratan se află la 1200 metri înățime față de nivelul oceanului, la fel ca și lacul în care obișnuiește să se oglindească.

Nu și acum căci avem parte de ceață. Contururile templului închinat lui Șiva se destramă în fața ochilor. Încă un pic și ne pierdem din vedere unul pe altul. Ne regăsim dincolo de zid, unde nu mai e urmă de templu, în schimb este o grădină, un pescar și o cafenea. Luăm cafea să ne încălzim pe dinăuntru, noroc că prietena mea și-a pus un sarong peste umeri cu care adună complimente din stânga și din dreapta.

La Tanah Lot ajungem înainte de apusul soarelui. Un indicator arată că asfințitul e la stânga, iar noi o luăm în direcția opusă, unde tot asfințit e, doar că fără cete de turiști. Ne așezăm la terasa unui restaurant sub cerul liber. Sub noi se revoltă oceanul, soarele e pe punctul să plonjeze, strecurându-se printre norii grei. Cad niște picături, dar nu-s suficiente ca să ne alunge din Paradis. Doamne, și muzicanții ăștea. E romantic, n-ai ce spune. Roșesc al naibii căci nu-s sigur că am mărunt la mine, dar iată, găsesc câteva bancnote și muzicanții sunt mulțumiți. Și noi suntem mulțumiți. Și soarele se scaldă sănătos în ocean, iar noi ne grăbim să facem cale întoarsă printre plantații de orez, prin Canggu, Seminyak, Legian și, în final – Kuta.

În ziua următoare o să fim iarăși în aeroport și eu o să-ți spun:

—Dacă asta ar fi prima zi a călătoriei aș accepta bucuros să o luăm de la capăt.

Și tu o să fii de acord.

Tags: , , , , , ,

August 20, 2016 Off

Drumul spre Borobudur

By in asia de sud-est, călătorii

Nu am dubii în privința excursiilor: sunt făcute pentru turiști, nu pentru călători. Ele îți economisesc din timp și-ți permit să acoperi mai multe lucruri dintr-o singură lovitură, dar ceva se pierde negreșit. Un călător adevărat ar sta o vreme într-un loc, ar vedea ce și cum, ar verifica care-s opțiunile de drum și ar descoperi chestii pe cont propriu, fără să recurgă la consumul de semi-fabricate. Asta sunt din păcate excursiile: fast foodul industriei turismului. Dacă am avea vreo două-trei luni la dispoziție precis că am merge direct la țintă. Dar avem ceea ce avem.

Ca să mai diversificăm ritmul călătoriei și să ieșim din rolurile de boss și madam, am luat avionul spre Yogyakarta. Peste o oră am aterizat pe insula Java. Am trecut pe la biroul de informații și am întrebat cum putem ajunge în centru. Simplu. Dreapta, stânga, iar dreapta. Stația e o cabină. Ușile autobusului se deschid exact pe spațiul porții. Prețul a două bilete este de opt mii de rupii, mai puțin de un dolar.

—Cum ajungem la gara centrală?

Take the green line to Tugu. Următorul e al vostru.

N-am priceput dacă e linia verde sau gri, toate autobusele erau albastre la culoare. Chiar dacă Java este predominant musulmană, populația e la fel de relaxată și jovială ca pe insula Bali. Însoțitorul de bord făcea schimb de glume cu șoferul, pasagerii și casierițele din stații. Favorita lui era cea din stația cinci. Se făcea că o trage în autobus, îi șterpelea foile de parcurs. Numai de codițe n-o trăgea.

—Îți imaginezi ce regim de lucru are? Tot drumul se gândește la cea de-a cincea stație și când ajunge în ea e fericit vreme de zece secunde. După care iar și iar.

Am coborât lângă gara centrală și am mers vreo două sute de metri pe jos. Jalan Malioboro e un gen de Ștefan cel Mare care geme de la atâta comerț stradal. Nu-s gherete, sunt galerii. Hotelul nostru se află pe o stradelă perpendiculară cu Malioboro. Al șaselea simț ne conduce direct spre el. Se numește 1001 Malam de unde clar rezultă că malam în bahasa înseamnă noapte. Noi l-am rezervat pentru un singur malam, în zori mergem să vizităm templul Borobudur, după care pe cel din Prambanan și iute-iute la aeroport. Facem aranjamentele necesare la recepție.

Curtea interioară a hotelului e o grădină de palmieri. În fața fiecărui număr e o masă și două scaune. Lângă intrarea în curte stau două termosuri. Încerc să fac niște cafea.

—Ambele sunt cu apă fiartă. Cred că sunt niște plicuțele cu nes pe acolo.

Vecinul de vizavi e un canadian care călătorește de două luni prin Indonezia. A stat o vreme în Borneo printre organgutani, câteva săptămâni pe Sumatra.

—Când simt că nu mai am ce face într-un loc, mă tocmesc cu vreun barcagiu și schimb insula.

Exact genul de călător care mă face să roșesc pentru excursiile noastre în plină viteză. Pentru el Bali este cireașa de pe tort. Are un prieten în Sanur, care se cunoaște bine cu Sebastião Salgado, celebrul fotograf. Aparent, Salgado are casă în Sanur.

—Kuta e un coșmar.

La drept vorbind nouă ne place Kuta. Înțelegem ce are în vedere – aglomerație, comerț, zgomot. Nouă ni se pare un paradis. Cu excepția cluburilor de noapte. Astea da, sunt un coșmar. Vânzoleala pe fundalul unui tum-tum diabolic nu e pentru noi. Dar sunt o sumedenie de alte lucruri care sunt exact pe placul nostru…

La patru fără un sfert mă porăi din nou cu aparatul de cafea.

—Eu sunt Tom, șoferul vostru. Tom-tom.

Nici n-am observat de unde a apărut. Pe întuneric deslușesc un zâmbet până la urechi, un fes și doi ochi jucăuși ca niște paranteze culcate.

Mi s-a pus pata să ajung la Borobudur încă de când eram adolescent. Am aflat despre acest templu din junglă dintr-un epizod din Tele-Enciclopedia. Într-o sâmbătă la ora șase, am urcat scările piramidei, m-am plimbat printre statuile lui Buddha și am privit asfințitul printre dagobele misterioase. Și iată, după acea plimbare imaginară la asfințit, urmează să admirăm în doi răsăritul stând așezați pe pietrele milenare din Borobudur, cu privirile ațintite spre est. În doi? Ba bine că nu. Hoardele de turiști, angajate într-o competiție acerbă pentru un loc sub soare, mișună în toate părțile și strică peisajul.

—Îți imaginezi, dragă, cum ar fi să lucrezi paznic de noapte la Borobudur? Precis că sunt vreo câteva zile pe an când vizitele la templu sunt limitate. Ai putea să-ți inviți prietena și să-i oferi un spectacol de neuitat.

Soarele ne alintă preț de câteva minute după care toată valea se cufundă în ceață. O ceață atât de densă încât nu se vede mai departe de patru dagobe. Mai bine așa.

—Cinci mii de kilometri ca să văd acest templu și, n-ați o bună, se ascunde în ceață! se vaită o italiancă.

Mda… Ar fi bine să o lăsăm mai moale cu răsăriturile astea. Turiștii strică tot farmecul. Dacă veneam pe la zece ar fi fost numai bine – nici turiști, nici ceață. Dar pe prietena mea nu o supără ceața. Zice că-i mistică.

Călătorim spre Prambanan pe drum de țară. Ceața s-a risipit. Satele sunt curate, tarabele – vopsite în culori vesele, iar moscheile – schematice. Așa, niște verande cu cepușoare în vârf. Se pare că islamul nu a pătruns foarte adânc în cultura indoneziană. Se roagă cum pot.

Spre deosebire de Borobudur, care-i un templu buddist construit prin anii 850, Prambanan, situat doar la câteva zeci de kilometri este un templu induist. Dinastiile s-au schimbat într-atât de repede încât meșterii-pietrari au rămas aceiași. Sigur, lipsesc statuile lui Buddha în schimb avem aici câte un templu pentru fiecare manifestare a marelui zeu. Un Brahma, un Vișnu, un Șiva. Și, pentru ca să fie cu pereche – câte un templu mai mic pentru avatarurilor lor. Îmi place Ganeșa. El încearcă să o facă pe seriosul, dar oricum iese nostim.

Poate că e o simplă bifă, dar ne pare bine că am făcut această escapadă. Sunt locuri pe mapamond care trebuie vizitate în mod obligatoriu. Borobudur e unul din ele. Angkor e unul din ele. Avem mare noroc că s-au păstrat. Aici, printre ruine, realizezi că nu trăim de azi pe mâine. Civilizațiile dispar, dar lase urme. Cu o mie de ani în urmă aici era Parisul și dincolo era New Yorkul. Peste o mie de ani – cine știe? În așa locuri toate grijile și problemele noastre par efemere, iar visele – mărunte. O viață și atâtea secole de praf. Citeam la Vonnegut că istoria aleargă iepurește, iar arta se mișcă lent ca o broască țestoasă. În cele din urmă țestoasele câștigă.

Peste două ore ne întoarcem la mașină.

—Gata, Tom, du-ne la aeroport.

Tags: , , , ,

August 16, 2016 Off

Fie ca forța să fie cu tine

By in asia de sud-est, călătorii

Ghidul nostru în următoarea etapă a călătoriei e Agus Eka. Pe cap poartă o bandană tradițională, care la balinezi se numește udeng. Foarte cochetă de felul ei. Poartă sarong. Asta nu-l împiedică să conducă mașina. Nu știu cum se simt doamnele în rochii de seară la volan dar presupun că se descurcă. Noi îl întrebăm de bani, dacă putem să achităm cu cardul, dar Agus nu e preocupat. Trecem pe la bancomat mai târziu, căci acum e prioritar să nu ratăm dansul Barong de la 9.30. Îl punem la curent cu faptul că intenționăm să sărim peste partea cu shoppingul, căci e o pierdere de timp. „Măcar unul”, negociază Agus și fiindcă suntem suflete generoase acceptăm să mai trecem pe la o fabrică de batik, căci stofele astea indoneziene chiar că-s fascinante.

—Poate-mi iau totuși o față de masă, mă arăt interesat.

—Păi, ți-ai luat ieri una!

Ha! Am uitat. Într-adevăr, eram atât de bucuros de faptul că mi-am ales o cămașă pe gustul meu, încât am uitat de față de masă. Nici nu mai știu cum arată.

La 9.30 suntem la Gianyar, un sătuc din interiorul insulei. Ne așezăm în rândul de față, chiar alături de orchestra de gamelan. Vrăjiți de sunetele țambalului indonezian suntem pe punctul să ațipim, dar intră Barong… Scoate capul prin poartă, dar e timid. Își flutură coama, ne cercetează cu ochii holbați, face un pas și se retrage. Clănțăie din dinți ca un dulău care se vrea mare și tare, dar îi tremură coada.

Barong e o mască sperioasă. E nevoie de doi interpreți pentru dansul Barongului. Unul pentru cap și labele din față și altul pentru labele din spate. Dansatorii sunt ascunși sub o coamă de animal imposibil de identificat. Barongul nostru e Barong Landung, adică uriaș. În alte regiuni din Bali barongul poate fi leu, sau tigru, sau mistreț. Barongul e întruchiparea binelui. Un gen de Master Yoda cu patru picioare, fie ca forța să fie cu el. Mișcările dansatorilor se supun ritmului dictat de orchestră. Pe rând, apar și alte personaje: o maimuță (Chubaka?), niște gardieni, un rege însetat de putere, vrăjitoarea Rangda care-i întruchiparea răului, prințesa pe care regele găsește că e cazul să o sacrifice, soldații înarmați cu pumnale kris, mama prințesei… n-am scăpat pe nimeni?

Dansul barongului este o interpretare alegorică a luptei dintre bine și rău. Spiritele malefice ne încețoșează mințile, dar oricât de tare ne-am opune, ele oricum vor reveni. Victoria definitivă e imposibilă, însă lupta merită să fie continuată. Înțelepciunea e scutul nostru, iar bunăvoința e sabia noastră de jedi. Și ce dacă suntem atacați pe la spate? Răul își are rostul său mișelesc, poate ca să ne verifice dacă suntem cu adevărat buni, poate ca să implementeze te miri ce algoritm sinuos în numele progresului spiritual. Cu alte cuvinte, the show must go on.

Și noi, must go on la drum căci ne așteaptă multe alte chestii interesante.

Ne deplasăm cu mașina spre Kintamani, localitatea de la poalele vulcanului Batur, la nordul insulei. Depășim o fetiță pe moped (12 ani?) cu doi frățiori (7-8 ani?). Periculos să-i vezi circulând așa, dar ce să-i faci? La școală nu e voie să întârzii. Din culturile agricole ne impresionează varza. Mare și frumoasă ca la mănăstirea din Răciula. Doar că crește pe fundalul unor plantații de orez, ananași, portocali și trestie de zahăr. Ne oprim la una de cafea fiindcă nu putem fără dânsa. Kopi luwak, cea mai bună cafea din galaxie, este rezultatul procesului laborios de digestie a boabelor de cafea de către motanul civet, zis luwak în țările din sud-estul Asiei. După ce hălește boabe de cafea și-și face treaba mare, de obicei noaptea, motanul lâncezește la umbră, în timp ce regele naturii, adică omul, alege boabele verzi semi-fermentate, le decojește, le usucă, le prăjește și, după caz, le macină. Cafeaua iese cu adevărat delicioasă, mai bine să nu ne gândim de unde.

Vulcanul Batur (1717 m) e munte doar la prima vedere. Te și miri cum de a încăput pe această insuliță mică. Și nu e singurul – are un frate mai mare, vulcanul Agung (3031 m), pe direcția sud-est. Dacă stai să-l admiri o vreme, îi observi negreșit poalele înnegrite de lavă. O singură insuliță verde se profilează pe fonul vulcanului, scăpată cu zile din cauza că se află pe un povârniș. Luăm prânzul pe terasa restaurantului Panca Yoga din Kintamani, tragem din Bintang, mâncăm vulcanul din priviri în timp ce pălăria își ia zborul, pe semne dintr-un îndemn lăuntric de a se închina forțelor naturii. Vulcanul e semi-activ, orice ar fi însemnând asta. Probabil că a adormit pentru următoarele câteva secole. Dar așa se credea și despre Krakatau, vulcanul de la intersecția insulelor Java și Sumatra, care s-a trezit pe 26 august 1883 producând cea mai catastrofală erupție din istoria omenirii. Suita din patru explozii a detonat cu puterea a 200 megatone de TNT. Pentru comparația, bomba atomică aruncată peste Hiroshima a avut 20 kilotone. Diferența e de „doar” 10 mii de ori. Nu poți decât să-i urezi somn ușor.

Următorul obiectiv este templul Besakih, la poalele lui Agung. Cel mai mare, mai important și mai sfânt din toate templele de pe insulă. Se află la o altitudine de 1000 m și în 1963, în timpul erupției care a luat viața a 1700 de suflete, era cât pe ce s-o pățească. Lava a trecut la câțiva metri. Vechiul templu datează din secolul XIII cel târziu, sanctuarul care-i stă la temelie provenind din megalitic. Ori asta, ori altitudinea, ori torentul de pelerini (autentici, nu gură-cască de-alde noi), în tot cazul locul ăsta e cufundat într-o spiritualitate atât de profundă încât nu te lasă inima să pleci pur și simplu. Oftăm. Plecăm. La Klungkung.

Palatul din Klungkung pe care-l vizităm pe la chindii e de altă factură. Pavilionul Kertha Gosa este decorat cu niște fresce superbe care ilustrează un capitol din Mahabharata. Îmi amintesc ca prin vis că era vorba de frații Pandava și cei Kaurava care s-au luat la harță dintr-un motiv foarte serios. Nu țin minte ce motiv. Ideologie, femei, petrol… Dar îmi aduc aminte clar (fiindcă am mers o dată la o întrunire a krișnaiților din Chișinău) de epizodul epocal în care lui Ardjuna i se face scârbă de vicisitudinile vieții și se întreabă la modul cel mai serios dacă merită să o țină tot așa. Aici intervine Krișna, cărăușul lui Ardjuna și avatar al lui Vișnu și-i ține un discurs motivațional. Dacă asta îi este karma nu are încotro și că cel mai potrivit e să-și împlinească destinul așa cum este scris. Toată țopăiala krișnaiților ține de acest discurs. Dar în fața ochilor figurează alt epizod. Pe care-l apreciem doar din punct de vedere estetic.

Stilul în care sunt executate desenele se numește wayang. La fel ca în teatrul indonezian de păpuși. Spre norocul nostru un artist din partea locului are expuse niște picturi chiar în incinta pavilionului. Trecem la negocieri. Scad la o treime și batem palma la jumătate de preț. Intrăm în azart și continuăm această activitate la prăvălia de vizavi. E o plăcere să negociezi cu balinezii. Mai ales când ești relaxat și nu-ți pasă prea tare de cumpărături.

—Hai mai luați și un batik. Îl dau ieftin. Trei sute de mii.

Thank you, zicem, dar chiar nu avem nevoie. Plus că e prea întunecat.

—Întunecat ăsta? Bine, două sute.

—Dacă ar fi mai pe bejuț, poate… Dar, thank you, că deja ne-am cumpărat de toate.

Thank you, thank you. O sută. Ia, se potrivește minunat.

Dintr-un capriciu inexplicabil cumpărăm o gravură pe foi de bambus, un sipețel din nucă de cocos cu Ganeșa și o sticlă de Fanta. Ajunși la hotel nuca cade și se sparge. Nimic ireparabil dacă nu ești superstițios. Și totuși?

—Trebuia să luăm batik, trebuia. Și prețul era corect.

Tags: , , , , ,

August 15, 2016 Off

Jalan Jalan

By in asia de sud-est, călătorii

După trei săptămâni petrecute în colivie, constrânși de măsurile sporite de securitate, iată portița descuiată și noi – gata să ne luăm zborul, la propriu și la figurat, cu destinația Bali. „Nu așa repede” pare să ne comunice imensa coadă la cele trei ghișee de înregistrare pentru ruta Dhaka-Kuala Lumpur. Stăm cuminți la capătul cozii și batem apa-n piuă, căci bengalezii par determinați să atace coada din flancuri. O fac cu multă ingeniozitate de altfel. Dacă nu le merge să invoce te miri ce circumstanțe, se fac că plouă pe lângă un rândaș mai neatent după care pretind că s-au aflat în acest loc de pe vremurile lui Pazvante Chioru. Ne dăm importanță pe lângă reprezentanții în uniformă dar nimeni nu e responsabil de nimic. Peste două ore suntem în cele din urmă la poarta de ambarcare. Încă o coadă, dar de astă dată una mai miloasă. Și noi cu o treaptă mai sus pe scările văzduhului.

La Kuala Lumpur, ca prin urechea acului, reușim să urcăm la bordul avionului spre Denpasar. Avem mare noroc că poarta la care facem decolarea e vecină cu cea la care urmează să ne ambarcăm, altfel am fi ratat ruta. Ne deplasăm cu viteza dorinței de a ajunge la timp în paradisul multrâvnit. Reușim. Tragem sufletul. Bali.

Toate sursele de informație, orală și scrisă, susțin că Bali e raiul pe pământ. Suntem tare curioși să mușcăm din fructul care iată că nu mai este inaccesibil moldovenilor și, o spun din capul locului, e foarte gustos. Adevărat, poți găsi fericirea pe colinele din Bucovina. Poți rămâne cu gura căscată în fața fanteziilor arhitecturale ale lui Gaudi la Barcelona. Poți sta cu burta la soare pe malul Mediteranei. Poți satisface orice capriciu consumerist la New York. Dar nicăieri nu le ai pe toate la un loc în felul cum le ai în Bali. Temple, comerț stradal, surprize gastronomice, plaje și oameni buni la suflet. Urmează să descoperim în curând că balinezii sunt printre puținele popoare care au un simț înnăscut al esteticului. Am observat această calitate la turcii din Cappadocia, la italienii din Toscana, la japonezii din Kyoto și poate încă în câteva locuri. Bali e unul dintre acestea.

Avem șapte zile la dispoziție și avem nevoie de un plan. Piscina hotelului e tentantă dar nu ne lăsăm seduși de il dolce far niente. Intenționăm să cartografiem insula în lung și în lat. Ștabul nostru se află la Kuta. Am ales această locație din cauză că e aproape de nodurile de transport. Și de plajă. Pornind de aici vrem descoperim locurile sacre de pe insulă, plajele, vulcanii, răsăriturile și asfințiturile. În afară de asta, vrem să tragem o raită pe insula Java să vedem templele din Borobudur și Prambanan. Cum facem?

După două halbe de Bintang și a treia din partea casei, planul nostru e aprobat. Alegem două trasee care, în aparență, nu se suprapun, dedicăm miezul călătoriei unei escapade pe insula Java, la Yogyakarta. În rest – improvizăm.

A doua zi de dimineață, Dana, șoferul din partea hotelului ne ia în primire. Traficul rutier la ieșire din Kuta e destul de intens, dar nimic nu se compară cu traficul halucinant din Dhaka. În plus, suntem într-atât de fascinați de tot ceea ce vedem, încât nu ne pasă de viteză. Templele în primul rând. Populația din Bali este predominant hinduistă, în pofida faptului că Indonesia ca atare are cea mai mare populație musulmană de pe glob. Sunt zeci de mii temple, e o nebunie! Gardieni de piatră cu ochii holbați și măciuca în poziție de atac stau la fiecare a zecea poartă.

—Dana, care e zeul căruia i se închină balinezii? Întrebare legitimă, căci am aflat recent că în India există o specializare regională în privința zeităților. În Kolkata, bunăoară se închină zeiței Durga, în timp ce în Mumbai, zeul din partea locului e Ram. Așa ne-a zis instructorul de yoga.

—La drept vorbind, ne informează Dana, noi ne închinăm unui singur zeu, care-i pretutindeni. Zeii la care vă gândiți voi nu sunt decât niște manifestări. Sunt trei milioane de manifestări, dar un singur zeu.

—Ei bine și atunci care e manifestarea zeului căruia vă închinați cel mai frecvent?

—Ha! Cu manifestările iată cum vine. Eu care conduc mașina sunt o manifestare și când mă odihnesc seara sunt altă manifestare. Așa și cu zeii. Brahma e manifestarea zeului care a creat lumea, Vișnu e responsabil pentru ordinea lucrurilor, iar Șiva e cel care o distruge. Dar e același zeu.

—Și toate aceste temple sunt închinate unui singur zeu?

—Astea pe care le vedeți? Sunt case de locuit. Fiecare familie își construiește templul său în ogradă. În afară de asta în fiecare sat sunt cel puțin trei temple obștești unde vine toată lumea în zile speciale.

—Ai mare noroc, Dana, să locuiești pe această insulă nemaipomenită.

—Da, dar nu prea am văzut lumea, oftează Dana. Am fost doar o singură dată la Jakarta. Fiindcă-i capitală și mi-am zis că trebuie să o vizitez neapărat.

—Și cum e?

—Jakarta? Păi cum să fie… E foarte aglomerată. E mai bine aici.

Primul popas îl facem la Batuan. Batu înseamnă piatră, deci suntem la Petrești. La intrare în templu ni se administrează câte un sarong. Nu doar prietenei mele, care-i obișnuită cu fustele, ci și mie. Asta-i regula. Îmbrac fusta peste șorturi, la fel face și Dana – peste pantaloni. E ciudat, dar într-un fel e mai bine: cetele de turiști chinezi nu mai seamănă cu turiști, ci cu enoriași din partea locului. Templul e foarte elegant. Îl salutăm pe Garuda. Ne poclonim lui Vișnu care încalecă o țestoasă. Cea pe care se ține pământul.

Se înnourează. Amânăm prânzul. Ne grăbim să vizităm Pădurea Sacră a Maimuțelor, în Ubud. E și rezervație naturală și templu. Maimuțele, cu aer delicvent se plimbă țanțoșe printre maimuțe de piatră. Dacă le mituiești cu o banană, sunt foarte mulțumite. Dacă nu – te pipăie la buzunar. Simbioza dintre cultură și natură e totală. Jungla e în mijlocul orașului, în mijlocul junglei e templul. Maimuțele sunt niște oameni mici. Tribul lui Hanuman, care-i slujitorul lui Rama, care la rândul său e o manifestare de-a lui Vișnu. Traversăm un pod de bambuși, peste un râuleț de munte. Podul se proptește într-un banian uriaș. Maimuțele se țin de șotii. Una își apucă odrasla ca pe o păpușă și o zbughește printre ramuri. Păpușa protestează. Alta stă cuminte și-l despăduchește pe masculul Alfa, cuminte și el, la un pas de nirvana.

La chindii luăm masa, care nu-i nici prânz nici cină, la restaurantul cu numele enigmatic „I Made Joni”. Luăm nasi goreng ca să nu ne complicăm cu alegerea. Orezul cu pui marinat în sos de tamarind e standardul indonezian. Nu e picant. Numai bun. Și bineînțels, berea Bintang.

—Ce înseamnă bintang, Dana?

—Stea.

—Și bukit? Ne gândim la Bukit Bintang, cartierul îndrăgit din Kuala Lumpur. Între malaeză și indoneziană nu e prea mare diferență așa că avem voie să întrebăm.

Bukit e un munte mic. Deal.

Dealul stelei.

—Și dacă zici bintang bintang înseamnă că vorbești despre mai multe stele?

Regula asta cu repetarea cuvântului la plural am învățat-o în Malaezia. Dar nu funcționează tot tipul. Depinde de context. Am observată că la stradă se zice jalan. Dar jalan jalan nu înseamnă întotdeauna străzi, ne lămurește amuzat Dana. Poate fi folosit ca verb, la imperativ, și atunci se poate traduce prin „Dă-i drumul!” sau „Hai să mergem!”. Altminteri jalan jalan poate să însemne și plimbare, și trotuar. Ambiguu și comod.

Lângă volan, Dana ține o mică ofrandă zeilor. Niște orez, niște bancnote, o floricică. Într-o cutiuță din frunze de bananier. În fiecare dimineața își pune una nouă. Pentru binevoința zeilor. Ofranda pentru zeii cei buni se plasează întotdeauna la înălțime. De exemplu sub parbriz. Pentru spiritele răului ofrandase lasă pe jos.

—You don’t do respect to the evil? se miră Dana.

Balinezii respectă în mod egal și binele, și răul. Binele trebuie să iasă câștigător în cele din urmă, dar ei înțeleg că, atâta timp cât povestea nu e încheiată, unul nu poate exista fără celălalt. Și nu întotdeauna ne este dat să înțelegem ce e bine pentru noi și ce e rău. Poate de aceasta sunt atât de liniștiți și binevoitori? Urmează să aflăm.

Tags: , , ,

August 3, 2016 Off

Yog Ashis

By in bangladesh, călătorii

Viața din Bangladesh seamănă cu actul doi din „Așteptându-l pe Godot”. Viața, dar mai ales lucrul. Se mai întâmplă să vină câte un val de activitate febrilă, dar valul pleacă și trebuie să le ia-i de la început. Nu din punctul în care te-ai oprit, ci de la zero. Să aștepți până când se ivește o ferestruică pe agenda beneficiarilor, să-i convingi (a câta oară) că activitatea planificată (și agreată de nenumărate ori) e chiar importantă din punct de vedere al rezultatului scontat, să navighezi în apele tulburi ale logisticii bengaleze, să speri că, printr-o minune, toate astea se vor întâmpla înainte ca să se încheie misiunea. Ah, nu vine azi. Și atunci când vine? Poate mâine. Poate poimâine. Inshallah.

—Pictorul n-are nevoie de o audiență ca să creeze, mă autoconsolez la balcon în timp ce un fulger îndepărtat încearcă să spargă norii de-o ploiță. Dai ce ai mai bun din tine și, dacă cineva are probleme cu asta, să-și vadă de chestiile sale cum îl duce mintea. Ploaia nu se lasă mult rugată. Dar lucrul de consultant nu e ca și lucrul de pictor. Asta-i situația. Ce zicea instructorul nostru de yoga: muncești pentru munca în sine, nu pentru recunoștință, nu pentru a fi apreciat, nu pentru câștigul financiar. Ne-am tocmit să facem yoga cu Ashis de trei ori pe săptămână. Trei mii de taka e un preț usturător (și mai vorbim de munca pentru muncă) dar în cele din urmă corect: beneficiile sunt mai mari decât costurile. Ashis râde frumos și te privește în ochi cu inocență de copil. Dar e meseriaș, se pricepe.

Pentru prietena mea nu e primul contact cu yoga, dar pentru mine deocamdată yoga a fost doar teorie. Mi-am adus aminte de ce zicea Patañjali despre dorințele noastre zbuciumate și mintea, care acum declanșează o bombă de feromoni, iar în următorul moment te împinge în mlaștina deznădejdei. După Patañjali, yoga este practica care ne ajută să fixăm mintea în punctul care ne place, să o stabilizăm și să o controlăm prin intermediul unui complex de exerciții fizice și mentale. Și tot la țanc îmi aduc aminte de ce zicea Castaneda despre oprirea monologului interior, facere și nefacere. Într-un cuvânt, e o treabă foarte serioasă.

Începem lecția cu niște exerciții de încălziere. Un picior, celălalt picior, întețim ritmul până în punctul când încercăm să atingem pieptul cu genunchiul. Așa de vreo zece ori. Apoi tălpile trebuie să atingă fundul. Tot de zece ori. Apoi laba piciorului trebuie să atingă coatele. Răsuflăm ca niște bivoli îndrăciți. Dar partea bună în yoga este că după fiecare set de exerciții, încetinești ritmul și te oprești pentru a-ți normaliza respirația. Și-ți înțelegi limitele. Unele asana se dau ușor, altele greu. Nu am probleme cu broasca, iepurele și crocodilul. Dar arcul îmi dă mare bătaie de cap. Corpul învață care-i sunt limitele. Dar limitele de azi sunt ceva mai îngăduitoare decât limitele de ieri.

Ashis intervine cu instrucțiuni scurte și clare. Not open mouth. Sitting position. Looking up. Now you can relax.

Arcul meu iese cam necioplit. Culcat pe buric, reușesc să-mi apuc tălpile cu mâna, dar nu înțeleg cum fizic e posibil să-mi ridic picioarele mai sus. Instructorul îmi trage picioarele în sus și eu mă legăn, semi-suspendat, ca o barcă pe valurile oceanului. Mă gândesc la Baronul Münchausen care s-a scos din mlaștină trăgându-se de codiță. Cam așa îmi închipui că arăt.

Yoga pe care o practicăm sub călăuza lui Ashis se numește Raja yoga, ceea ce înseamnă că nu ne limităm doar la exerciții fizice. Yoga e un mod de viață. Poți face yoga nefăcând nimic. Atunci când te asemuiești unei țestoase care și-a retras labele sub carapace și stă în siguranță, detașată de toate grijile și tentațiile din univers. Poți face yoga făcând orice. Măturând podeaua, tastând la calculator, făcând cumpărături. Atunci când orice acțiune e însoțită de o reflecție asupra sensului ei. Te concentrezi asupra mișcărilor și a raportului dintre ce-i înăuntru și ce-i în afară.

Altă treabă pranayama. Lucrăm cu respirația. Expirăm scurt și forțat toate toxinele din organism. De trei ori câte treizeci de răsuflări. Apoi respirăm cu burta. Apoi cu pieptul. Apoi cu umerii. Apoi cu toate trei pe rând dintr-o singură respirație lungă și profundă. Inspirăm lent, expirăm de două ori mai lent. Astupăm urechile cu degetul gros. Arătătorul se culcă pe sprânceană, iar restul degetelor apasă globul ochiului. Când zumzăim, zumzetul se aude în cap ca într-un clopot. Universul din afară se deconectează. Ochii minții desenează un cerc luminos care mai întâi este galben apoi roșu, apoi mov. Cu ochii încă închiși rostim: Om Shanti Shanti Shati-iii.

Pe durata exercițiilor verși trei rânduri de sudoare, dar reușești să controlezi din ce în ce mai bine respirația și bătăile inimii. Primul satori la prima lecție. Sawasana e poziția mea preferată. E o asana de relaxare. Culcat pe spate, cu ochii închiși, picioarele în părți, palmele desfăcute. Aud chemarea muezinului și-mi dau seama că o oră s-a scurs cât ai zice pește. Și mă bucur în sinea mea de trei ori. Prima dată pentru că s-a terminat lecția. A doua oară pentru că am reușit din punct de vedere fizic să fac față acestui macaz. A treia oară pentru faptul că în suflet se stabilește o stare de euforie, soră cu fericirea.

La plecare, lipim palmele împreună, aplecăm fruntea. Indușii nu se salută cu mâna cum o fac occidentalii. Gestul nostru primitiv de prietenie vrea să anunțe că nu avem arme. Pentru induși semnificația e diferită. Palmele lipite vor să zică: sufletul meu, care e în mine, îl salută pe sufletul tău, care e parte din Marele Suflet al Universului și-i totuna cu Dumnezeu.

Namaste!

Tags: , , , ,

July 25, 2016 Off

Povestea celuilalt

By in bangladesh, călătorii

Securitatea personală și percepția privind securitatea personală nu sunt același lucru. Despre prima putem judeca în termeni cantitativi sau calitativi, în orice caz – raționali. Cod galben, portocaliu, roșu. A fost portocaliu, acum e roșu. Dar e o problemă. Toate aceste aprecieri se fac post-factum, după ce tărășenia s-a consumat și mare folos din culorile respective nu e. Adică, gândește-te și tu: când e mai sigur să te plimbi pe malul lacului Gulshan, acum sau cu o lună în urmă? Eu zic că acum e mai sigur decât cu o lună în urmă, căci atunci erau toate condițiile ca tărășenia să se întâmple, iar acum, în pofida codului roșu, dar pe fundalul măsurilor sporite de securitate și ca efect al faptului că incidentul s-a consumat, repetarea unui atac de aceiași avergură este mai puțin probabilă.

Toată chestia este că în asemenea situații, psihicul nostru bagă piciorul în raționamente logice și se lasă pradă anxietății. Percepția privind securitatea personală e o mărime variabilă care se raportează la psihologie într-o măsură mai mare decât la factologie. Imediat ce schimbi mediul, intri într-o stare de alertă. Nu se întâmplă nimic și starea de alertă se stinge. Auzi un reportaj despre cele întâmplate în îndepărtata Germanie și starea de alertă crește. Auzi chemarea la rugăciune a muezinului și panica se triplează. Scapi o furculiță și faci atac de cord. În cele din urmă, ajungi la concluzia că condițiile de stres sunt mai periculoase decât pericolul ca atare.

Și uite așa, volens-nolens, scanezi fețele trecătorilor în căutarea dușmanului în timp ce porți o discuție cazuală în mașină. Între timp, un amic îl sună pe șoferul nostru să-i comunice că nevastă-sa (a amicului) a decedat în timpul nașterii. Asta după ce a căzut noaptea din pat. Copilul, aflăm imediat, s-a născut cu pleoapele încleiate.

Doamne ferește, zicem noi. Precis că not beating? Că tocmai asistasem la două prezentări: una pe violența domestică și alta pe mortalitatea maternă. Hamid ne asigură că precis nu e vorba de bătăi fiindcă în cazul de față e vorba de love marriage.

O vreme ne deplasăm în tăcere. Scanăm în continuare, fără ca să o facem înadins, fețele pietonilor. Opa, l-ai văzut pe ăla, ce cătătură a făcut? Ce? Unde? Inșii ăștea au mutre de teroriști. Și straie întunecate. În schimb, ăștea doi arată foarte pașnic. Da-da, și tocmai din cauza asta s-ar putea să fie ei teroriștii. Le-ai văzut chipurile celor din ziar? Arată ca tine și ca mine.

—You guys afraid for me? se interesează Hamid.

Sigur că ne e frică pentru tine, Hamid-bhai, ne grăbim să-l liniștim pe șofer, dar el se face alb la față. Stai că iar a încurcat gramatica.

Măi Hamid, nouă ne e frică pentru tine, nu de tine, pricepi?

Oftează ușurat. Între timp îl sună același coleg să-l anunțe că soția e vie. Cât pe ce s-o îngroape, că nu avea deloc puls, dar uite că și-a revenit. Oftăm și noi ușurați.

—Is good. But the doctor is bad.

Acasă stăm ca două păsări în colivie. Într-o seară mâncăm hrișcă. În altă seară mâncăm zeamă. Mâncăm mămăliguță. Ghiveci de vânătă. Ieri jackfruit. Azi mango. Mâine pepene. Deunăzi l-am rugat pe Hamid să ne ia niște coriandru proaspăt și el ne-a adus coriandru uscat marca „Fresh”. Proaspăt am vrut, proaspăt am primit. Și așa, stând la balcon după o oră de știri și podcasturi, ajungem să realizăm că „noua normalitate” este o isterie colectivă caracteristică pentru vremurile în care trăim. Nu e nimic special în chipul dușmanului, specific e faptul că teroriștii țipă ca niște apucați „Moarte pocitaniilor!”, iar guvernele responsabile din occident țipă apucate „Moarte pocitaniilor!”.

O să țipe și o să se liniștească. Capacitatea comunităților umane de a se adapta la situații extreme este impresionantă. Ne gândim la israeliții care de la fondarea statului Israel trăiesc cu frica-n sân, dar nu renunță la joggingul de dimineață. Ne gândim la coreenii, într-ale căror hoteluri, în loc de instrucțiunile de evacuare în caz de incendiu, stau afișate instrucțiunile de evacuare în caz de atac nuclear. Foarte posibil că atacurile vor continua, iar guvernele vor răspunde provocării instituind o nouă funcție publică anti-tero. Eventual, în locul armatei care, în condițiile războiului informațional, devine aproape anacronică. Cumva-cumva. Mai devreme sau mai târziu. Vom inventa ceva. Dar nu vom auzi, niciodată nu vom auzi, povestea celuilalt.

Tags: , , ,