April 25, 2017 Off

Adevăratul Hotel Marigold

By in călătorii, india

—Ce taci? Ești cumva supărat pe mine?

Desigur că nu eram supărat pe prietena mea. Ajuns în odaia noastră din Marigold Hotel, parcă luasem apă în gură. „Ce-a fost asta?” mă tot gândeam. Eram în continuare șocat. Deși drumul nostru de la stația de tren până la hotelul din Varanasi nu a durat mai mult de un sfert de oră, era mare minune că am reușit. Pentru început am luat un taxi „oficial” din stație la 250 rupii. „Știi unde se află hotelul?” „Da, știu.” „Ne duci până la el și te plătim când ajungem, OK?” „Dar dacă mașina nu trece?”, se interesă candidatul nostru. „Dacă nu trece, o lași și ne conduci pe jos, merge așa?” „Da.” Asta a fost înțelegerea.

Ajunși în centru, șoferul începe să se agite. Frânează la un colț de stradă și zice că mai departe nu poate înainta. „Păi și hotelul?” „E la stânga.” Harta noastră indică că e la dreapta. „Așa nu merge”, îi zicem, „vii cu noi și te plătim la hotel cum ne-am înțeles.” Nemulțumit, șoferul iese din mașină. Cere indicații. Unul zice la stânga, altul la dreapta. „Mergem la omul în uniformă și întrebăm de el”, insistăm noi. Șoferul dă enervat din mână și dispare în mulțime. Ne apropiem de polițist. În jurul nostru se formează roiul de suflori. Polițistul îi trage un băț peste picioare unuia mai insistent și roiul se dispersează. Refuzăm să luăm un ricșa că-i aceiași belea. Ne orientăm singuri, după harta din iPhone. Din urma noastră se ține scai unul, care cică-i fratele șoferului și pretinde să-i dăm 250 rupii. Fiind enervat de-a binelea, îl trimit la plimbare, iar el mă crucește pe la spate. Cred că suntem primii turiși care au scăpat basma curată.

Peste jumătate de oră bate cineva la ușă. Tânărul ochelarist – desculț, în șorturi – e Sonu, proprietarul hotelului Marigold. Sonu ne invită la terasa de pe acoperiș ca să ne ofere niște informații utile despre ce și cum e la Varanasi. Aflăm imediat că nu suntem primii oaspeți din Moldova. Cu o lună și ceva în urmă aici a stat o moldoveancă pe nume Nadejda. Serios. E trecută în registru.

Ne ridicăm pe acoperiș. În fața ochilor, de la nord spre sud șerpuiește Gangele. Dincolo de Gange nu e nimic. Undeva, în spate, trebuie să fie stația de tren, pe care sperăm să nu o mai vedem niciodată. Pe flancuri se află labirintul. Îi explicăm lui Sonu care sunt necesitățile noastre. Mai întâi de toate firul Ariadnei. Fără un om de încredere, va fi dificil să explorăm orașul vechi. Ne-ar face plăcere și o plimbare cu barca, dar iată întrebarea – la asfințit sau la răsărit? Și cu prima ocazie o mașină care să ne ducă la Khajuraho.

—Nu e mai bine cu trenul? se interesă Sonu.

O, nu. Cu trenul mai bine nu. Peste încă o jumătate de oră avem răspunsuri la toate întrebările. Ravi, prietenul lui Sonu, e ghid cu acte în regulă. El ne va însoți la o plimbare prin oraș. La șase dimineața ne va aștepta barcagiul ca să ne plimbe pe Gange la răsăritul soarelui. Lumina de dimineață e mai potrivită în Varanasi care-i amplasat la vest de Gange. Iar la zece avem mașină spre Khajuraho. Ceea ce apreciem enorm în persoana lui Sonu e claritatea. Prețurile sunt OK, batem palma.

Cu Ravi mergând în față, gesticulând și oferind explicații, șocul matinal e dat uitării. Varanasi e un labirint în care minotaurii blânzi se plimbă printre trecători. Fără să muște, fără să le pese de hrană. Vacile au aerul că ar fi pe cont propriu, că știu exact unde se află și încotro țin calea, dar au oare stăpân? E musai ca cinceva să le mulgă, mă gândesc eu, încercând să-i fac portretul unei cornute cu genele lungi. Vaca se ia din urma mea. Eu renunț.

—Ravi, tu ai auzit de tizul tău, Ravi Shankar?

—Evident, zice Ravi de parcă l-ar cunoaște în persoană. E unul dintr-ai noștri. În Varanasi sunt multe școli de muzică. Ravi Shankar, cum să nu. Unii vin să învețe să cânte la sitar de peste hotare.

—Și de Coldplay au auzit? Cică au făcut un videoclip în Varanasi anul trecut.

—Evident, zice Ravi.

Labirintul prin care hoinărim are ceva bizar. Orașul nu seamănă cu medinele arăbești, concentrice, care au în miezul lor câte o moscheie și ale căror ziduri sunt un fel de coajă de nucă. Varanasi e asemenea unor mușuroaie prinse în lanț de-a lungul Gangelui. Fiecare ieșire din mușururoi e un ghat, literalmente niște trepte care coboară dinspre templu spre Gange. Orașul are 83 de ieșiri de acest gen, cele mai importante fiind unsprezece la număr. Călăuziți de Ravi ieșim spre unul din ele, poate cel mai renumit deși, totodată, și cel mai macabru.

Manikarnika, sau Ghatul Arderii e la picioarele noastre. Ravi ne face semn să nu facem poze căci e mauvais ton. Ne așezăm pe trepte și privim fără să suflăm o vorbă. Câțiva bărbați coboară mortul, înfășurat într-un giulgiu alb, în apele Gangelui. Apoi îl ridică și-l lasă pe mal. Cineva, un dalit, se va ocupa de lemnele necesare pentru incenerarea cadavrului. Cenușa va fi risipită deasupra apelor. Daliții sunt cei de neatins, sunt în afara castelor. Doar ei au voie să atingă morții și, prin urmare, nimeni nu are voie să se atingă de un dalit. „Mi se pare injust”, zice Ravi, „ei ne petrec în ultimul drum, fiecare este în cele din urmă atins de un dalit iar noi refuzăm să-i atingem.”

Nu toate cadavrele sunt supuse ritului incinerării. De exemplu, nu copiii mici și nu sadhu – asceții. Se consideră că ei nu au nevoie să fie purificați prin ardere deoarece sunt fără păcat. La fel și femeile gravide, căci într-al lor pântece există un suflet pur. Corpurile lor sunt lăsate să plutească în Gange. Dintr-un motiv cu totul diferit, nu-s incinerați nici cei care au murit fiind mușcați de cobră. Se crede că moartea lor nu e una definitivă, respectiv, însoțiți de documentele de rigoare, aceștea sunt lăsați să plutească pe râu în speranța că-i va pescui cineva care are antidotul.

Din difuzoare se aud niște manele, ceea ce nouă ni se pare un sacrilegiu. „Moartea nu e o tragedie”, explică Ravi, „cei morți sunt acuma cu Dumnezeu. Tristețea pe care o simțim noi, cei rămași, e cea a despărțirii.” Din această cauză femeile nu-s lăsate să participe la ritualul incinerării. Ca să nu facă tragedie. „Tot ceea ce suntem e luat cu împrumut – apa care ne potolește setea, pâinea… Odată și odată vine momentul să dăm înapoi ce-am luat.” Varanasi e un loc în care te împaci cu moartea. Înțelegi că-i inevitabilă. Înțelegi că suntem cu toții frați și surori în virtutea faptului că suntem vremelnici pe acest pământ după care… după care ne dizolvăm în noaptea cosmică. Și înțelegând asta, poate învățăm să prețuim viața altfel decât o prețuiam mai înainte. Bună, dacă înțelegi să faci bine.

Cine-a zis că dacă privești prea mult în abis, abisul începe să privească în tine? Avem grijă să nu ne reținem prea mult la Manikarnika. Plus că s-a și înserat. Coborâm spre un alt ghat, Dashashwamedh, unde-i multă lumină.

Dincoace preoții și-au încheiat deja pregătirile pentru rugăciunea închinată Gangelui. Bat tobele, sună clopotele. Gangele e important. Potrivit credinței hinduiste, Brahma a trimis pe pământ un puhoi de apă ca să potopească uscatul. Shiva a evoluat consecințele și a lăsat ca apele să curgă printre pletele sale. Calea lactee și Gangele sunt același lucru. Seară de seară, vreme de secole, se face această rugăciune. Noi și încă câteva mii de suflete, unii veniți de departe pe corăbii, îi suntem martori. Preoții suflă aer în scoici. Stropesc mulțimea cu apă. Aprind lumânări, lumânările ard. Aerul, apa, focul – elementele dătătoare de viață sunt aduse ca ofrandă zeilor. Noi am primit, noi dăm înapoi. În semn că știm cui aparțin ele și cui aparținem noi.

Poate de asta am venit la Varanasi. Să înțelegem cât de mărunte sunt o mare parte din preocupările noastre zilnice. Și ce dacă am tras o sperietură de dimineață? În fond n-am pățit nimic. Pățit a fost șoferul care a rămas fără 250 de rupii. Iar Ravi e un înțelept de douăzeci și cinci de ani, care a fost un puști când și-a început cariera în turism, întâlnindu-i pe turiști în stația de tren și oferindu-se în calitate de ghid. „Cum Ravi, te-ai ținut și tu de escrocherii?”, ne mirăm noi.

—Glumiți? Eu sunt Regele Escrocilor. Dar ochii lui, de copil încă, zâmbesc.

A doua zi ieșim din hotelul Marigold înainte de cântatul cucoșilor. Coborâm spre ghat în compania lui Ravi. Credincioșii matinali deja fac abluțiuni în apele Gangelui. Urcăm într-o luntre. Barcagiul o ia de-a lungul malului spre sudul orașului. Vâslele urcă și coboară într-un ritm care peste puțină vreme devine ritmul nostru. Lumina e feerică. Razele numără treptele ghaturilor. Pe trepte un grup de copii practică yoga. Sunt vreo douăzeci la număr și toți par a fi foarte concentrați. Barcagiul întoarce luntrea spre nord. Frontoanele templelor sunt decorate cu svastika. Ne apropiem de Manikarnika, locul funest pe care l-am vizit aseară. Arată diferit la această oră matinală. De fapt, arată așa de parcă moartea nu există.

—Știi, Ravi, în occident svastika are conotații foarte negative. Ai auzit de Hitler?

—Evident, zice Ravi. Cu același ton, de parcă l-ar cunoaște pe Hitler în persoană.

—Ce crezi că s-a întâmplat cu Hitler după moarte?

—Arde în iad, desigur.

Pe la opt ne întoarcem spre hotel. Reușim să luăm micul dejun într-un un local de alături. În mod neașteptat, o parte din meniu e în ebraică, iar meniul include humus și șakșuka. Mănânc-o, Adolf!

E timpul să ne urnim din loc. Sonu are misiunea să ne conducă până la mașină și să se asigure că suntem pe mâini bune. Zice să-l sunăm dacă ceva nu e în regulă și ne dă o carte de vizită. E guraliv, ca de obicei, dar el e la curent. O vreme în urmă s-a înscris la niște cursuri ca să învețe să tacă. A tăcut vreme de o săptămână. N-a scos o vorbă. Cred că ia fost foarte greu.

Denumirea hotelului Marigold e ideea lui. Inspirat din film bineînțeles. Fără „best exotic” ca să nu plătească drepturile de autor. Dar toți vecinii l-au criticat. „Cum nu poți tu, Sonu, să dai hotelului o denumire normală? Lakshmi sau Shakti, de exemplu?” Dar deja există vreo patru Lakshmi și vreo cinci Shakti, ceea ce-i avantajează mult pe escroci. Sonu a vrut să fie diferit. Se bucură când îi zicem că am ales hotelul din cauza denumirii.

Între timp se apropie mașina care urmează să ne ducă la Khajuraho. Ne luăm rămas bun de la Sonu. Dacă nu era el, cu toate lucrurile puse la punct, șederea noastră la Varanasi ar fi fost un coșmar. Dar și așa suntem bucuroși să plecăm. Avem în față 400 kilometri de drum prin India. Ce altceva să mai vrei?

Tags: , , , ,

April 22, 2017 Off

Swatantra Expres

By in călătorii, india

În seara celei de-a doua zile a călătoriei, ne prezentăm la gara de tren, nădăjduind să luăm expresul de la ora 20:35 spre Varanasi. Intuiția ne călăuzește spre ghișeile de bilete, chit că ale noastre sunt cumpărate din timp, bine-mersi. În jurul nostru se strânge un roi de „sfetnici”. Îi ignorăm cu stoicism. În cele din urmă, casierița ne informează că Swatantra Expres întârzie cu trei ore. Ne confirmă locurile din vagonul de clasa 1 A/C în compartimentul C. Sens să stăm în acest viespar de sfetnici nu prea este, așa că alegem un tuc-tuc și mergem să căutăm un local decent în Connaught Place.

Să umbli brambura cu backpackul în spate nu e mare plăcere și ne-a părut rău că nu-l mai aveam la îndemână pe Rahman, șoferul nostru din cursul zile. La zece fix, dânsul s-a prezentat, radios și transpirat, în fața hotelului Treebo Natraj Yes Please. A dat drumul la aer condiționat (fără suprapreț), a pornit radioul (melodii bollywoodiene) și, iute ca săgeata, ne-a adus la Fortul Roșu. L-am lăsat în parcare, cu tot cu backpackurile noastre și am mers pe jos de-a lungul zidurilor roșii ale fortăreței. Fiind primul obiectiv turistic de pe traseul nostru, ne-am predat fără luptă, fascinați de eleganța formelor arhitecturale din perioada Marilor Moguli.

—Mogulii ăștea au ceva cu Mongolia? se interesă prietena mea.

Mai mult sau mai puțin. De fapt, ei sunt descendenții lui Tamerlan, care a construit un imperiu, a cărei capitală era Samarkand, în Uzbekistanul de astăzi. Tamerlan și-a inventat o lengendă potrivit căreia era înrudit cu Genghiz Han, ce-i drept doar în virtutea căsătoriei sale cu o nepoată a marelui han. Dar să-l lăsăm la parte pe Tamerlan. Un nepot al acestuia, prințul Babur, a cucerit teritorii vaste în India și a întemeiat o nouă dinastie în 1526. Până la mijlocul secolului XIX India a aparținut mogulilor. Babur, Akbar, Jahangir, Șah Jahan, Aurangzeb – numele lor o să figureze des pe traseul nostru.

Influența meșterilor din Samarkand și Buhara se vede de la o poștă. Aceleași forme, doar că mai pe cărămiziu. Și totuși, privindu-i zidurile masive, este greu de imaginat că Fortul Roșu a fost vreodată teren de bătaie. Elefanți de paradă – da. Tunuri – da. Haremuri și trândăveală – da. Fortul Roșu e un simbol al puterii într-o măsură mai mare decât un instrument al puterii. În mod simbolic, britanicii l-au „judecat” aici pe ultimul împărat mogul, înainte de a-l exila în Birmania. Și tot simbolic, aici s-a înălțat pentru prima dată tricolorul Indiei independente.

Ideea noastră era să luăm prânzul în Chandni Chowk, dar am renunțat din cauza îmbulzelii de acolo. Pentru Rahman zona era impenetrabilă, să mergi pe jos – prea cald. Am schimbat planul și am decis să mergem în Hauz Khas, un cartier hipsteresc din sudul orașului, unde cică-i plin de cafenele, restaurante, galerii de artă și magazine. Greu de imaginat dar… Pe la mijlocul drumului, Rahman își încearcă norocul:

—Poate facem un popas la Padma Bazar?

—Fii atent, Rahman. Mergem unde zicem noi că mergem. Mai întâi la Hauz Khas. Apoi, dacă avem timp, la Qutb Minar. Apoi, la ora șase ne pornim spre gara de tren. După care ești liber și poți merge la Padma Bazar. În India trebuie să știi exact ce dorești.

Hauz Khas e un loc minunat. Dacă am fi știut ne-am fi cazat aici și am fi făcut mai bine. Nu e mare avantaj să stai în Paharganj, aproape de gara feroviară. Oricum ai nevoie de un mijloc de transport ca să ajungi până acolo, chiar dacă e la o câțiva metri distranță. Aici în schimb ai prânz, cafeluță și magazine de antichități. Tot aici ai un lac, un parc și niște ruine, la umbra cărora e o plăcere să zăbovești. Însă avem suficient timp și pentru Qutb Minar, un minaret dintr-o epocă anterioară mogulilor, adevărata coloană a infinitului. Mă rog, are înălțimea de 73 metri.

Acoperind și acest obiectiv, ajungem la concluzia că sejurul nostru la Delhi a fost cât se poate de rezultativ, iar imaginea pe care o avem despre capitala indiană – completă. Un oraș prin care are rost să treci, dar nu prea are rost să te reții. Mergem la gară, Rahman!

—Și cu Padma Bazar cum rămâne?..

Indienii, când sunt puși pe șotii, fac apel la cele mai rușinoase mijloace. „Mi-i foame”, zice Rahman și cum să refuzi omul când e vorba de prima treaptă a piramidei lui Maslow? În felul ăsta te prind în plasă, pe muchia dintre absurd și moral. Un litru de lapte pentru bunica care-i țintuită la pat. O coajă de pâine pentru șapte guri hămesite. De obicei, asta e doar momeala. Restul se măsoară în bani.

—Nu-ți fă de cap, Rahman. Într-un sfert de oră ești liber să faci ce vrei.

Într-un ceas târziu, din nou la gară. Stăm pe scările de lângă peronul cu numărul 11 și așteptăm Expresul spre Varanasi. Pe peron stau întinse pe jos câteva familii de călători. Două indience în șalvari sforăie duse, cuprinzându-și traistele. Oricum e cald. Un copilandru gol la funduț își croiește drum printre ele. O mămică îl trage înapoi și-i bagă o bomboană în gură. Capul familiei tronează desculț peste paisprezece piese de bagaj.

La sosirea trenului începe un proces de fierbere pe al cărui rost îl intuim ceva mai târziu. Mai întâi de toate se formează o coadă lungă de oameni care se țin umăr de umăr. Trenul frânează, iar vagoanele de dormit încep să fie luate cu asalt. Gloata forțează ușile, geamurile, orice numai ca să obțină un loc de șezut. Noi observăm asediul din fugă, căci clasa 1 A/C se află la celălalt capăt al trenului. Navigăm printre pasageri, valize, bidoane, cu backpackurile săltând soldățește în spate. Ceva îmi atinge dureros umărul, dar nu avem timp de pierdut. Sau poate că avem timp suficient, dar în agitația asta nu poți sta să analizezi. În cele din urmă intrăm într-un vagon care pare să fie al nostru. Găsim compartimentul C, ocupăm cușetele de jos. Intră o bunică și se așează neceremonios alături de prietena mea. Un studențel se așează alături de mine. Trenul se urnește din loc.

Anticipăm rugămintea de a face schimb de locuri, dar nu, bătrâna urcă sprintenă la etajul doi, fără să ne zică ceva. Problema e moșneagul care, negăsind loc alături, e nevoit să se mulțumească cu cușeta din compartimentul vecin. Se produce un schimb de replici în hindi, noi habar nu avem despre ce e vorba. Peste câteva minute intră conductorul și ne cere mânios biletele.

Watt eez yo birf, întreabă conductorul într-o engleză oribilă, uitându-se pe bilet.

—17 noiembrie… dau eu să zic.

Zis eez not yo birf. Watt eez yo birf?

Prietena mea pricepe, în cele din urmă pricep și eu. Nu e vobra de birth (naștere), ci berth (cușetă). Îi zic că pe rezervare nu e indicat, dar ne-au fost confirmate cușetele de jos. Conductorul se domolește:

—Yess… lower birf, but rron wagon. Cum, I show yo birf.

Fâstâciți, îl urmăm pe conductor, din nou cu backpackurile în spate și un pic alarmați. Un truc nou? Dar nu, totul e pentru binele nostru, compartimentul spre care ne conduce e mai spațios și, într-adevăr, ne face semn spre cușetele de jos. Are chiar și ușă glisantă care se închide. Pe cușete stau două rânduri de albituri în pachete sigilate.

—Zis eez yo birf. Fast class.

În sfârșit. Legăm backpackurile de cușete, așternem albiturile, ne culcăm. Peste jumătate de oră:

—Aaaaa, țipă prietena arătând cu degetul în spațiul de sub cușeta mea. Un șoricel!

—Și ce vrei să fac, să găsesc o pisică? răspund îmbufnat și mă întorc pe cealaltă parte.

Adorm negreșit, iar pe la două noaptea îmi dau seama că e rece de-a binelea. Scot salteaua de sub mine și îmi învelesc prietena. Pot dormi la fel de bine și pe cearșaf. Adorm iarăși și nu mă mai trezesc până dimineața. Prietena mea deja făcu ochii pari:

—Știi, mă tot gândeam unde s-o fi ascuns șoricelul, iar dimineața l-am văzut din nou. S-a oprit pe mijlocul compartimentului și m-a privit fix în ochi. Tremura de frică. Și chiar era drăguț.

—Vezi, India deja își face efectul, am zis eu zâmbind mulțumit.

Era în jur de ora zece. Peste o oră am ajuns la Varanasi.

Tags: , , , ,

April 22, 2017 Off

India, Yes Please

By in călătorii, india

De la balconașul nostru din cartierul Banani, așteptam călătoria în India cu frică și entuziasm. În plan peisagistic, Bangladeshul nostru era un reper temeinic: aceiași speță de oameni, același vacarm, același haos organizat. Dar ce comori! Comorile Indiei, cele râvnite, cele dosite, cele risipite pe izlaz – acestea erau obiectivul nostru de bază. Am planificat cu minuțiozitate traseul. Despre așa-zișii suflori, altfel spus, bișnițari sau pur și simplu escroci de scară mică, ne-am documentat suficient înainte de călătorie. Încă puțin și-i vom cunoaște pe primii din ei.

Dacă Phileas Fogg a reușit să făcă înconjurul lumii în 80 de zile, noi aveam la dispoziție douăzprezece zile depline pentru să ajungem la New Delhi, să luăm trenul spre Varanasi, să arendăm o mașină care să ne ducă la Khajuraho, Agra, Jaipur și Jodhpur, după care să încheiem călătoria la Delhi. Din fericire, am fost ajutat de un bun coleg, Nikhil, cu care făcusei studiile la Madrid, care ne-a făcut rost de bilete la tren – o sarcină complicată pentru nerezidenți, căci primul lucru care te întreabă prestatorii de servicii online este numărul de mobil din India.

Înainte de a părăsi aeroportul am avut grijă să ne procurăm numere locale, să scoatem rupii din bancomat și să comandăm un taxi „oficial” la preț prestabilit. N-am reușit să părăsim bine aeroportului și…

—Need A/C?

—Sigur, omule, pornește-l.

—Încă 150 de rupii.

Atunci nu-l porni. Dacă începi să arunci cu banul la stânga și la dreapta ai pierdut bătălia înainte de a o începe. Terenul de luptă s-a conturat imediat după ce am ajuns în cartierul Paharganj, adiacent stației de trenuri, unde aveam cazare la Treebo Natraj Yes Please Hotel. Mizam din toată inima pe „yes, please”. Taximetristul a început să se agite din timp, a întrebat de patru ori adresa a sugerat să sunăm la hotel de pe celularul său. E un truc știut. El telefonează naiba știe unde, acolo ni se comunică că nu există rezervare sau că nu există așa hotel sau că a ars anțărț, după care taximetristul vine cu soluția, ducându-te la alt hotel. Nu, omule, uite adresa, du-ne aici și nici un fel de telefoane. Taximetristul a oftat adânc și a coborât geamul ca să întrebe de localnici. Aici începe trucul numărul doi, căci printre localnici sunt profesioniști care preiau ștafeta oferind indicații care te conduc cu exactitate într-o fundătură unde cel mai probabil vei găsi un No Please Hotel.

Observăm de la o poștă o veche sală de cinematograf – Imperial Cinema, la care se făcea trimitere pe rezervare. Vedem și-un „yes please” dar nu, nu e al nostru. Ăsta se cheamă Cottage Yes Please. Ne strecurăm înapoi după care strada se transformă în târg și mașina nu are trecere. Un „ghid” se oferă să ne conducă pe jos. Ne dăm seama că direcția e aiurea și-i spunem șoferului să facă cale-ntoarsă spre Imperial Cinema. Cobor la Cottage Yes Please, care nu e al nostru și întreb unde-i al nostru. Ca să vezi e chiar vizavi. Uf. Prima bătălie câștigată.

Cu excepția faptului că așa-zisa „terasă” există doar nominal, pe acoperiș, odaia noastră din Treebo Natraj Yes Please corespunde așteptărilor. Lenjeria e veche dar curată, stilul Indira Gandhi (adică ceaușist, dar mai pe indian), ceainic electric, două sticle cu apă plată, frigider și un televizor mic. Aer condiționat. Ne înarmăm cu aparatele de fotografiat și țâșnim în oraș.

Ieșim din cartier și o cotim la stânga. La cealaltă stângă un sfetnic local se ia din urma noastră. În cămașă albă, curată, senin la chip și cu mustăcioară. Inspiră încredere. Prin urmare un escroc. Profităm de indicațiile lui ca să aflăm drumul spre Connaught Circle, după care-i facem semn că nu avem nevoie de însoțitor.

—Eu, însoțitor? Pur și simplu merg în direcția oficiului care se află la capătul străzii.

Intrăm în așa numitul Birou de Informații Turistice să cerem o hartă. Hartă nu au, dar au o sumedenie de sfaturi gratuite și o gamă întreagă de servicii dubitabile. Bilete la tren? Mașină? Cazare? Din orice punct în orice punct. Ideea este că biletele la tren vor fi contrafăcute, mașina inexistentă, iar hotelurile în altă parte. Zicem că intrăm mai târziu. La ieșire sfetnicul nostru ne așteaptă. I-a trecut supărarea.

—Din ce țară sunteți? Americans?

Turiștii proaspăt sosiți sunt pradă ușoară. Pe chipul nostru se citește o listă de întrebări, iar oferta de răspunsuri nu se lasă mult așteptată. La colțul străzii, sfetnicul nostru se oprește după cum a promis. Se vede că acesta e teritoriul lui. Nu reușim să facem zece pași de-a lungul autostrăzii, că suntem „luați în primire” de altul, făcut dintr-o bucată. Un tip arătos, cu plete lungi și bărbuță spaniolă. În cămașă denim cu mânicele suflecate. Cu o carte sub braț. Mersi, dar n-avem nevoie de ghid.

—Eu, ghid? Pur și simplu mă plimbu pe-aici și exersez limba spaniolă. ¿Habla ustedes?

Cât pe ce să deschid gura, dar surprind la timp privirea aspră a prietenei mele. Are dreptate, nu e cazul. Gigoloul hispanofil merge țanțoș la câțiva metri în față, arătând cu fiecare gest non-verbal că el, într-adevăr, pur și simplu se plimbă.

Intrăm în restaurantul indian Pind Balluchi și cu aere de experți comandăm paneer masala, jeera pulao, chicken tikka masala. Dar mai întâi de toate – două berici. Berea locală se numește Kingfisher și e o desfătare după regimul draconic din Bangladesh. Mâncăm pe săturate. Altă viață.

Sătui, intrăm într-o librărie. Mi se aruncă în ochi un roman întitulat „Plăceri dificile” publicat de Penguin India. Nu cunosc autoarea dar titlul mi se pare foarte potrivit pentru aventura noastră de pe sub-continent, prin urmare îl păstrez. Prietena mea se apleacă după o carte de pe raftul de jos.

—Madame, I can see your back! remarcă vânzătoarea cu o mină complice.

Dăm să desfacem traistele auzind limpede „can I see your bag?”. Ah, nu asta. E vorba de chiloței. În India poți să-ți etalezi buricul cât poftești, dar numai nu your back, căci poate să iasă cu scandal. Plătim pentru „Plăcerile dificile” și revenim la hotel. Ne tocmim cu recepționistul în privința unui șofer pentru ziua următoare, intenționând să mergem la Fortul Roșu și Chandni Chowk. Iar seara să fim lăsați la Gara de Tren. Pentru 1500 de rupii, mașina e la dispoziția noastră pe durata întregii zile. Deci, am hotărât. Dar mai avem o singură rugăminte și mizăm vehement pe un „yes please”.

—Ne-ar face mare plăcere să ne scoateți două scaune și, eventual o masă, la așa-zisa terasă de pe acoperiș. Și un tirbușon dacă se poate.

Urcăm sus. Într-un sfert de oră apar scaunele. Încă peste zece minute vine și masa. Lipsește doar tirbușonul. Împing dopul în sticla de Cabernet Sauvignon chilian, cumpărat cu previziune din aeroportul din Delhi și torn în pahare:

—Pentru plăcerile dificile, puiuț! zic eu.

—Să fie într-un ceas bun, zice prietena mea.

Tags: , ,

March 30, 2017 Off

Degetul arătător

By in bangladesh, călătorii

Am lămurit situația. O istorie întreagă, ce mai! A început cu Hamid, palid la față, gata să fie concediat dar prea mândru să admită că a greșit.

—Fii atent, Hamid. Deci tu întârzii, pe noi asta ne supără și tot tu stai supărat de parcă noi am fi vinovați de faptul că ne-am supărat. De ce nu zici nimic dacă tot întârzii? O scuză sau ceva de genul, că nu-ți cerem să-ți pui cenușă pe cap.

—That time not talking because you angry, that’s why.

—Și dacă tu nu zici nimic cum crezi că o să ne treacă?

Ca un copil, zău. Mie-mi aduce aminte de adolescența mea, că și la noi în familie scuzele nu prea erau în vogă. Cine călca pe bec, tatona terenul peste ceva vreme prin fraze de contol, inițial reci, apoi din ce în ce mai calde. Până la primul zâmbet. După care nu mai căutam pricină. Normal, că atunci când prietenia și relațiile profesionale sunt puse pe același cântar, ambiguitatea pe care mi-o permiteam în copilărie nu mai reprezintă o opțiune. Pentru Hamid e unica opțiune. Poate a trece furtuna de la sine. Poate că n-o să ne mai pese.

—So I am little man and all things I do my understanding mistake.

Aici Hamid negociază. Hai că poate a greșit că a întârziat. Doar n-o să-și ceară scuze că nu și-a cerut scuze. Cum și-am bănuit, în mintea lui Hamid, „omul mic” e cel care cere iertare și nu cel care cu adevărat a greșit. Puternicii nu greșesc niciodată. Nu în Bangladesh. Îi explicăm șoferului că nu e intenția noastră să-l facem „mic”, ci să evităm tensionarea relațiilor, mai ales în situația când realmente e vorba de greșeala lui. Că e simplu să zică, căutați-vă alt șofer, doar că, vezi tu, noi nu-i zicem să plece, ci să rămână atâta timp cât serviciul pe care ni-l prestează nu e o favoare oarecare, ci o muncă care presupune anumite exigențe. Inclusiv de punctualitate. Și de o elementară politețe. Greu. Foarte greu.

Cel puțin situația s-a detensionat și drumul spre Secretariat nu mai e un calvar.

Între două ședințe, ca să nu pierdem timpul în trafic, mergem în musaferie la un proiect înrudit cu al nostru. Ni se oferă cafea și masă de birou, ca între prieteni. Peste câteva clipe lângă masă noastră își face simțită prezența o femeie, mică de statură și cu un set de hârtie igienică în mână. S-a furișat atât de tiptil încât am tresărit ambii. Zicem, mersi, nu e nevoie, iată deja avem unul pe masă. La care ea arată cu degetul spre setul nostru. I-l înmânăm, ne dă altul la schimb. Tranzacția se face în tăcere fără ca noi să-i pricepem rostul. Dar dacă asta e regula, ne conformăm.

De la colegii noștri aflăm că pe fată o cheamă Shima și că Shima nu vorbește engleza. Nici vorbă de formule de politețe. Vă rog, poftiți, cu plăcere – nu există așa ceva în Bangladesh. Shima cea desculță, cea îmbrăcată în salwar kameez de un oranj amenințător, Shima de statura unei copile de 10 ani, ne fixează cu privirea sa metalică care nu pare să aparțină acestei lumi.

Peste zece minute e din nou alături de masa noastră. Ne privește sever și arată cu degetul spre cănile goale. Le predăm fără să zicem pâs. După prânz, vine din nou. Avem doar niște cutii goale de la KFC. La spatele Colonelului Sanders, un gândac de bucătărie înaintează prudent, face o scurtă analiză a situației pe teren și, văzând-o pe Shima, bate imediat în retragere.

—Pe astea? arătăm spre cutiile cu logotipul Colonelului.

Shima face semn că nu. Dar ce altceva ar vrea să-i dăm? Rămân doar laptopurile și notițele noastre. Suntem un pic nedumeriți. Ne arată cu degetul spre coșul de gunoi de sub masă. Hm… Să aruncăm resturile prânzului încolo? Mă rog, asta ne-am fi priceput și singuri. Dar după ce scăpăm de resturi, Shima ne face semn cu mâna să-i predăm coșul. Shamusha nai, i-l predăm. Adică, probleme nu-s.

Ca o stafie, Shima, de temut. Chiar și după ce am plecat de la oficiul colegilor noștri, tot am rămas cu senzația că din clipă în clipă apare Shima, ridică încet degetul arătător, îl împinge în direcția ta și doar din privire, fără să deschidă gura, te întreabă din senin:

—Documentele la control, vă rog!

Sau nu. Fără „vă rog” că e redundant pe meleagurile astea. Doar documentele. Și controlul. Se poate cu degetul că e clar și așa.

Tags: , , , ,

March 23, 2017 Off

Toate lucrurile la locul lor

By in bangladesh, călătorii

Apoi te deprinzi. Dumnezeu cu furnicile astea, zici. Sunt atât de mititele. Sunt atât de rapide. Sunt atât de istețe. Ca atare Bangladesh poate fi un loc destul de simpatic. Chiar frumos. Dacă n-ar fi atâta mizerie. Și arhitectura e destul de elegantă. Dacă nu te uiți pe jos. Și oamenii îs plăcuți. Dacă n-ar fi atât de hrăpăreți. Și printre izul înțepător dinspre gunoiști se mai strecoară câte o aromă de iasomie. Toate astea sunt valabile cu condiția că nu luptăm cu morile de vânt. Sau, mă rog, când radem un cap de balaur și înainte ca să răsară altul.

Iar după o săptămână grea la birou mergem spre casă și totul e bine și frumos. În fața blocului, un vecin își spală mașina. În curte, niște fetițe joacă badminton. Personalul din serviciul de pază e absorbit de dinamica jocului. Nu-mi dau seama de ce, dar scena respectivă mă face să retrăiesc senzația pe care am încercat-o într-o seară de vineri, la Chișinău, când prietena mea își parca mașinuța proaspăt achiziționată în curtea blocului, iar eu, la balcon, lăcuiam niște scânduri din care vroiam să fac o etajeră. Sau, dacă sap și mai adânc, e o senzație pe am mai simțit-o și în copilărie după ce, bunăoară, terminam de măturat orgada bunicii în zi de vacanță. Un gen de „toate lucrurile la locul lor”, dacă ar fi să-i dau titlu acestui sentiment.

Ne-am pus în gând să tragem o raită prin cartier sâmbăta, dar dis-de-dimineață turna cu găleata. Abia ne-am strecurat afară printre două rafale de ploiță tropicală. Am evitat o băltoacă superbă urcând pe scările moscheii din Gulshan. Poarta parcului era închisă. L-am înconjurat pe o stradă aflată în plină reparație. Noroc de cărămizi – am sărit de pe una pe alta până am ajuns la Oficiul Horticulturistului, amplasat la extremitatea opusă a parcului. Prietena mea s-a pus pe jar. A ochit două specii de bugainvillea, una cu petale roz și alta cu petale albe. „Ești sigură?”, am ezitat eu, preocupat de modul în care urma să le transportăm la Chișinău.

—Găsim noi o soluție. Și am mai adăugat două tufe mici de iasomie indiană.

Da, dar cum? Iasomia încape în căni și nu prezintă o provocare majoră. Pentru bugainvillea, prietena și-a imaginat niște țevi de plastic. „Iar rădăcinile le învelim în sacoșe”.

—Poate le ticsim în cutia de la whiskey?

Într-o săptămână provocările noastre au adăugat câțiva centimetri. Să te bucuri? Să nu te bucuri? Domesticite, florile ne priveau cu încredere și fremătau aprobator din tulpină. „Găsim noi o soluție” le-am zis.

Deunăzi am mers în parcul din apropiere și, stând așa pe băncuță, cu cartea pe brațe, hop și un pescăruș albastru. Zbura direct spre noi, dar și-a schimbat brusc traiectoria și a aterizat pe o schijă. „Uau” am zis noi și am apreciat pasărea. Peste câteva minute, pescărușul a plecat la pescuit, iar locul lui a fost preluat de altul – diferit, mai mic. S-a ascuns în frunziș și a venit al treilea, cu ciocul roșietic și penele de pe spate brune. Trei specii de pescăruși într-un sfert de oră. În drum spre casă am observat un vrej de fasole cu frunze gigantice care s-a cățărat până la etajul șapte de la blocul din vecinătate. „Uau” am zis noi și am apreciat vrejul de fasole.

Hamid, pe de altă parte, ne-a dezamăgit. De o bucată de vreme i s-a pus pata să-și ia mașină pentru a o da în chirie și a face o para în plus. Altă temă pentru el nu există. Frații, cică, i-au promis 5 lakh pentru mașină, dar în loc de asta au investit banii în reparația casei. Și au mai cerut și de la el. Aici la Hamid s-a produs un relationship disconnect – de o lună și ceva nu mai comunică cu familia. Unul din frați e taximetrist în Kuweit, celălălt lucrează la un supermarket în Italia. I-au trimis o poză cu teracota proaspăt instalată. El nu le-a răspuns. A zis că o să le trimită poza cu mașina, imediat ce și-o procură. În capul lui Hamid sunt numai cifre, necesități și o singură obsesie: mașina.

Bengalezii au o trăsătură: înainte de a-ți cere o favoare, încep să se plângă de viață, de acoperișul care curge, de gurile care necesită să fie hrănite, de fiicile care trebuie măritate, de nevestele care pun presiune. Ferească sfinții să-i întrebi de câți bani au nevoie. Cifra care o să-ți fie comunicată o să te lase cu gura căscată. Mai rău, simplul fapt că ți-ai dat osteneala să întrebi, va fi considerat ca un început de ofertă, după care ei se vor aștepta să negociezi. Refuzul însemnând relationship disconnect. Dar dacă nu le poți da o mie de dolari, ei acceptă și suta. Între bengalezi, situația asta poate fi evitată, dacă la rândul tău începi să te plângi de viață, acoperiș, copii și neveste. Ceea ce înseamnă „nu”. Aluziile sunt din etichetă. Pe de o parte, ele îi permit solicitantului să evite solicitarea nemijlocită. Pe de altă parte, ele permit celui de la care se solicită ajutor, să iasă basma curată.

Nu și dacă ești foreigner. Stereotipul impregnat în mentalitatea bengalezilor, este că străinii sunt putred de bogați. Și e nasol din partea lor să nu-i ofere sărmanului bengalez o mie de dolari. Și e idiot acel bengalez care ratează o astfel de oportunitate. Străinii sunt iubiți ca vacile care urmează să fie jertfite de Eid Mubarak.

L-am simpatizat pe Hamid pentru faptul că nu părea să fie un bengalez ordinar. Acum însă, șoferul nostru, turuie nestingherit despre bani. Noi ne facem că plouă. Dar e jenant. Și-i incomod. În cele din urmă: „Măi, Hamid, tu te aștepți ca noi să-ți oferim ajutor?”

—Nu, nu, nu… This is your understanding mistake.

El cică ne spune ca la prieteni. Oare? Și, considerându-ne prieteni, nu se așteaptă la nimic?

A doua zi, șoferul nostru întârzie cu douăzeci de minute. E o problemă, căci avem ședință la Secretariat și riscăm să nu ajungem la timp. Nu e problema lui Hamid. Traffic problem. Bosumflat pe faptul că-i cerem socoteală, Hamid nu scoate o vorbă. Căci aici intervine o altă regulă bengaleză: să nu ceri niciodată iertare. Să admiți că ai greșit e totuna cu a pierde fața. Riscurile reputaționale sunt enorme. Și noi ce ne facem? Suntem vinovați de faptul că Hamid a întârziat?

Când eram mic îl aveam pe Rex. Acuma na, nu e bine să compar omul și câinele, dar doar ca să ilustrez punctul de vedere. Deci Rex. Dacă te răsteai la el, ieșea afară pe portiță și se posta în mijlocul străzii. După ce ne dădeam seama de lipsa animalului de companie, îl strigam dulce: Rex, Rexunea, Rexuleț. Rex – neclintit, acolo unde ne așteptam să fie. Cu spatele spre ogradă, ofensat. Când îl strigam, nu întorcea decât capul, dar doar pentru o miime de secundă. Și nimic. Nimic până nu mergeai după el și-l luai în brațe. Din acel moment câinele (coșcogea vițel!) te ierta în mod oficial și te lingea pe obraz. Dând, bineînțeles, din coadă. Atâta doar că omul e om, câinele e câine și n-avem nevoie să fim linși pe obraz.

Revenim acasă pe jos. La balconaș ne așteaptă tufele de bugainvillea și de iasomie indiană. Care nu cer decât apă.

Tags: , , ,

March 13, 2017 Off

Capra vecinului

By in bangladesh, călătorii

Caz tipic: ajungem acasă buimaci după zborul din Istanbul în Dhaka. Nu-i clar unde s-a pierdut noaptea. Imediat după asfințit și-au făcut apariția zorii de zi, am văzut trei filme și nici un vis. La aterizare eram pe cale să ațipesc, dar – vigilență maximă la intrare în țară – am fost nevoiți să ne mobilizăm care și cum poate. Nici măcar n-am înțeles dacă Hamid e realmente Hamid. Ne vom lămuri după un pui de somn.

Din fericire Snigda era disponibilă la ora zece. Cred că i-am deschis. Cred că am vrut să rămân treaz dar trucul ăsta a fost prea tare pentru mine. Cred că a plecat fără să ne deranjeze. Într-un fel am avut noroc. Ne-am trezit într-un apartament curat, acum deja clar că al nostru. Sau nu?

La câteva zile am realizat că nu suntem singuri. Nici măcar nu e vorba de furnici. Aceste musafire sunt specializate pe ceainicul electric și nu cer să fie băgate în seamă. Cu mustăți de amiral, în lavoarul din bucătărie și-a înfipt steagul de cotropitor mișel un gândac de bucătărie. L-am plesnit cu palma, dezgustat. Dar în următoarea zi au apărut alții trei. Foarte rapizi printre altele.

Ne-am adus aminte de teoria lui Shaila potrivit căreia gândacii pătrund în spațiul nostru privat prin canalele de scurgere.

—Aha, am zis noi în continuare sceptici, și cum apa cum rămâne? Sau știu să înoate?

—Poate că-s rezistenți, ce știu eu…

Altă explicație nu e. Și dacă le pui cap la cap, e logic să pornească invazia pe durata absenței noastre de o lună. Cu țevile uscate de-a binelea, înaintarea inamicilor a fost floare la ureche. Niște profitori.

Le-am cumpărat otravă. Marca Romeo & Romario Pest Control. A murit un singur gândac. Probabil de râs. Efecte pozitive: furnicile au lăsat ceainicul în pace.

La birou – altă daravelă. Pe fundalul războiului rece dintre finanțatorii programului și beneficiarii acestuia, iscat pe motivul refuzului unei vizite de studiu în străinătate, echipa noastră locală de miniștri pensionați a pus la cale o mică răzmeriță. Aici nu le-a plăcut cuvântul „validare”, dincoace s-au revoltat din cauza unei traduceri în bengaleză pe care au fost rugați respectuos să o facă. Am turnat apă, focul s-a potolit. Am convenit asupra cuvântului „aprobare” care după mine sună aproape la fel de dur ca directivele Comitetului Central, dar ce pricep eu? Fiind în Roma faci ca romanii. „Numai că noi nu suntem în Roma” a remarcat ca pentru sine prietena mea. După ședință tustrei stăteau aplecați asupra traducerii. Apologetici?

Mi-i milă de pompieri. Poți stinge un incendiu dar, peste câteva mahalale, copiii deja au pus mâna pe cutia cu chibrituri. Noroc de prietenă, care pe lângă faptul că mi-i coechipieră, mai are și misiunea imposibilă de a ține sub control focul meu lăuntric.

Punem mare speranță pe sfârșitul săptămânii. Liberi de la datorie, improvizăm o promenadă prin cartier. Încet-încet tensiunea musculară din grumaz cedează în fața unui sentiment afirmativ de viață. La capătul străzii 27, printre mașini și ricșe, se strecoară în întâmpinarea noastră o capră. Cu lânița pe black & white.

Capra (n-o fi tot aia pe care-am văzut-o acum o lună pe malul lacului?) se oprește fix în fața noastră și ne privește întrebător:

—Meeh?

Luați prin surprindere, nu înțelegem întrebarea. Capra își dă seama de asta și o zbughește din loc. Tot printre mașini. Ne facem griji pentru ea, că-i prea zvăpăiată și nu știe regulile de circulație din capitala Bangladeshului. Să fi fost câine am sta liniștiți. Noroc că se întoarce pe trotuar. Se mișcă ciudat, frecându-și spinarea de zid. Două bengaleze ne urmăresc curioase în timp ce noi urmărim traiectoria caprei.

—E a voastră?

Bineînțeles. Tocmai am ieșit cu ea la plimbare.

Între timp capra cotește la dreapta unde nu e circulație. Sigură de ceea ce face intră pe terenul de cricket și o ține tot așa printre jucători. Din urma ei pornește o amărășteană cu o lesă în mână. „Stăpâna caprei”, remarcăm noi concomitent. Capra se oprește pe mijlocul terenului și primește un șut neașteptat din partea unui sportiv. O ia din loc dar degeaba – în fața ei nu mai e decât gardul. Stăpâna o ajunge din urmă și-i arată lesa. Capra se mai alintă un pic, dar în cele din urmă se lasă legată.

După ce facem turul cartierului ne oprim din obișnuință la Second Cup și ne comandăm câte o cafea mare. Columbia Supreme pentru prietena mea. Sumatra Mandheling pentru mine.

Ce nu s-ar spune, dar spectacolul absurdului în Dhaka nu este specialitatea exclusivă a trupelor de teatru.

Tags: , , , , ,

February 7, 2017 Off

Problema patrimonială

By in asia de sud-est, călătorii

Prima dimineață din 2017, în George Town, insula Penang, iar viitorul e o pagină de un alb imaculat, o pagină albă-albă, căci e vreme să înceapă marea hoinăreală și asta e lucrul la care ne pricepem cel mai bine, chiar dacă ne pricepem și la altceva. Motto-ul, potrivit căruia viitorul e o pagină albă, l-am însușit dintr-un roman de Junot Diaz și e valabil oricând, atâta doar că noi mai mereu îl compromitem, mâzgâlind pagina respectivă cu planuri, griji, rezoluții, promisiuni. Niciodată-niciodată, zicem noi. Sau: de luni cu siguranță. Sau și mai și. Are perfectă dreptate maestrul Lică atunci când zice că atunci e de la diavol, și doar acum, acum și numai acum e de la Dumnezeu.

În călătorie e numai acum. Acum ce facem? Acum pornim la drum. Aici e harta, dincoace e teritoriul. Nemăsurat de pașii noștri, nevăzut de ochii noștri, necunoscut de inimile noastre. Noi n-avem voie să-l mâzgâlim. Teritoriul e cel care ne desenează pe noi, ne scoate în cale imagini și chipuri, ne șoptește dialoguri, ne rătăcește în așa fel încât să ne regăsim. O luăm la pas ușor pe strada Leith, după care facem stânga pe bulevardul Chulia din simplul motiv că într-acolo ne duc pașii. Intersecția dintre Leith și Chulia devine în mod miraculos un eveniment din biografia noastră. Inalterabil. Indelibil. Intră în registrul memoriei și devine parte din noi. Și noi devenim parte din peisaj. La intersecție, pe unu ianuarie, eu și cu prietena mea.

Și poftim, pe pagina albă apar contururi ale căror autori nu noi suntem. Penang ne scoate în cale o casă roz cu inscripția Mon Teng Pheow. În dreapta ușii e desenat un vânzător ambulant. În stânga ei – o bucătăreasă care prepară prăjiturele. Un cățel negru stă culcat în mijlocul curții. Altul, tot negru, stă cu urechile ciulite. Traversăm strada. Pe o ulicioară lăturalnică dăm nas în nas cu Marylin Monroe, Mister Bean, Mona Lisa și Wolfgang Amadeus Mozart. Celebritățile, în mărime naturală, sunt pictate pe zidul proaspăt văruit. După cum ziceam, artiștii și-au făcut de cap prin Penang și minunății din astea o să ne mai iasă în cale. Pașii ne partă prin galerii, pe sub arcade. Galbene, mov, portocalii, verzi. Un amărăștean își împlinește somnul dimineții direct în stradă, pe teracota multicoloră. Pășim atent pe lângă el ca să nu-l trezim. Apoi bulevardul Chulia se termină în fața oceanului. Cotim spre dreapta, pe joncțiunea Pengkalan, spre mahalaua contrabandiștilor de opiu. Casele sunt construite pe picioroange de lemn, e de mirare cum au supraviețuit în condițiile modernizării. De când zona a intrat sub protecția UNESCO, traficul de bază sunt bibelourile turistice. Plătim tribut, ne încărcăm cu magnețele.

Revenim în cartierul istoric pe strada Armenească. Pe un perete e pictat Bruce Lee în voleu. Pe alt perete e un motan roșcat pe nume Skippy. Intrăm în cafeneaua Kopi C și cerem espresso și vafe. Chelnerul se retrage apoi apare cu o ceșcuță de cafea. Se retrage din nou și revine cu vafele.

—Și zahărul?

Chelnerul pleacă din nou apoi revine iarăși ca să întrebe dacă dorim zahăr brun sau alb. E o chestie ciudată în Penang – niciodată nu se aduce zahăr la cafea, dacă nu insiști în mod special asupra acestui amănunt. Iar când ceri zahăr, chelnerii se fâstâcesc de parcă au făcut o mare boroboață. Am încercat în câteva rânduri să elucidăm acest mister dar răspunsurile au fost de fiecare dată confuze.

—Oh, e greșeala mea, domnule. Da, sigur, în alte localuri se întâmplă să mai uite să ofere zahăr, dar într-un local ca al nostru era datoria mea să întreb.

Excesul de amabilitate ne stârnește și mai mult curiozitatea dar, nevrând să părem nemulțumiți, acceptăm explicațiile formale. Poftim ghicitoare chinezească. O fi vorba de o sofisticată stratagemă orientală prin care gazdele se fac că-s mici și nepricepuți, astfel încât mușteriii să se simtă mari și înțelepți?

Restul zilei, după care și ziua următoare trec mai mult sau mai puțin în conformitate cu acest scenariu. Ne plimbăm prin oraș, teritoriul devine tot mai al nostru, harta tot mai inutilă. În unele localuri ne salută ca pe niște vechi cunoștințe, eticheta de turist haihui la cap se dezlipește de pe noi. Nu ajungem până la a fi serviți „ca de obicei”, dar când comandăm câte o bere Tiger, gesturile chelnerilor par să zică „știam eu” și chestia asta ne place, ne relaxează. La hotelul Dumbrava Muntri suntem „acasă” la modul provizoriu.

Asta ne dă curaj ca în ultima zi a călătoriei să încercăm o nouă aventură. Distanța dintre Penang și Langkawi e puțin peste o sută de kilometri, prin urmare nu poate fi foarte complicat să ajungem acolo? În plus, toată lumea critică plaja Batu Ferrenghi din Penang și laudă plajele cu nisip alb din Langkawi. Hotărât. Ne sculăm devreme ca să prindem feribotul de la 8:30 spre insula Langkawi. Ambarcarea pe vapor e o plăcere în sine. Nu e gară feroviară. Nu e aeroport. Nu e stație de autobus. Un port e un port, iar regulile lui sunt scrise de marinari. Cineva aruncă o funie la mal. Un ajutor o leagă de chei. Trage. Corabia se leagănă ca și cum ar fi o ființă adevărată, nu un simplu mijloc de transport. În cele din urmă se aruncă pasarela. Arătăm biletele, urcăm pe vapor.

În cabină e frig ca în congelator. Noi suntem îmbrăcați ca pentru plajă. În fața noastră e o familie mixtă. Bărbatul are trăsături europene. Femeia e asiatică. Copilul a preluat trăsăturile mamei. Femeia trage un pulover gros peste copilul asiatic care ne privește curios fără să clipească. Apoi femeia îmbracă și ea un pulover. Peste pulover își pune o vestă. Cu glugă. Bărbatul o privește resemnat. Prietena mea și cu mine ne lipim unul de altul ca să ne încălzim.

Peste trei ore suntem în Kuah, centrul administrativ al insulei Langkawi. Avem o problemă. În Kuah nu există plajă, iar cea mai apropiată se află în Pantai Cenang, la circa 40 minute distanță. Facem socoteala în cap. O oră încolo, o oră înapoi, iar la trei fix avem returul. Asta e, n-avem vreme de pierdut. Pentru o scurtă scăldătură, luăm un taxi la prețul fix de 30 ringgiți și ne urnim din loc.

Din punct de vedere al logisticii e o smintenie. Dar, într-un fel, nu regret. Toți vorbesc despre nisipurile albe și noi, fiind atât de-aproape, să nu facem o verificare la fața locului? Nu se poate.

—Gândește-te, care sunt șansele să revenim în zonă?

Prietena mea pare să fie de altă părere.

—Și dacă revenim, cel puțin o să știm dacă merită…

Eu am intrat în apă. Prietena mea a rămas la mal, pe nisipul alb. Marea era liniștită, fără valuri. Apa nu era nici prea rece, nici prea caldă. Exact potrivită pentru o zi însorită de ianuarie. A durat exact cinci minute. Am ieșit la mal și ne-am comandat câte o coca cola. După care am găsit un taxi și ne-am întors în Kuah. Totuși nu se poate afirma că nu am fost în Langkawi.

Când am ajuns în Penang turna cu găleata. Am admirat ploaia vreme de cinci minute după care, convinși că nu se termină cu una cu două, am alergat iute să prindem un uber. Eram uzi leoarcă. Șoferul ne-a oferit un prosop. Am ajuns la hotel în cinci minute. Musonul a alergat în față ca să ne întâmpine. Pe post de bine-ați venit, am găsit odaia noastră din Dumbrava Muntri inundată. Stropii izbeau înnebuniți în geam iar apa înainta cu perfidie spre mijlocul camerei.

—Aaa! Vezi că valiza ta plutește!

Într-adevăr, valiza mea, insensibilă în fața interperiilor meteorologice, stătea cuminte în balta adâncă de două degete. Am urcat-o pe comodă și am alergat la recepție. În spatele tejghelei, un angajat al hotelului lucra energic cu teul. Imediat a venit cineva în odaie să evalueze situația. Era identică cu cea din odăile vecine. Din câte-am înțeles, canalul de scurgere din jurul hotelului s-a înfundat și, atâta vreme cât nu contenește ploaia, balta rămâne cu noi. Dar au fost suficient de amabili ca să ne ofere o cameră la etaj.

—E un hotel patrimonial, domnule, a strâns din umeri doamna de la recepție, resemnată.

Tags: , , , , ,

February 3, 2017 Off

Revelion în Penang

By in asia de sud-est, călătorii

Stăm noi stăm la coadă, în fața ghișeelor de control al pașapoartelor și nu e clar la care anume din ele. În fața noastră – o mare de capete. În mare parte chineze, dar sunt destule și pe blond. Stăm la ghișeul unu sau doi? Confuzie. Ne împărțim. Prietena mea încearcă norocul la ghișeul cu numărul trei. Din lift se mai răstoarnă un val și, ca prin minune, ajung în fața noastră. Ne regrupăm. Împreună e mai vesel.

—Minsk, zic eu. Zi un oraș care să înceapă cu „kapa”.

Prietena mea ezită. Înțeleg. Ultima zi a anului, stând la coadă, departe de casă și în general departe. Mai concret, suntem pe insula Penang, strâmtoarea Malacca. Strâmtorați.

—Kyoto, zice ea.

O fac pe originalul. Zic „Oslo” ca să ridic ștacheta. Tot cu „o”.

—Ornitogorsk, mă ia prietena la mișto.

—Ăsta-i pentru Ion și Nadea zic. Nu trece nici măcar în virtutea expedițiilor noastre ornitologice prin Țara de Sus și cea de Jos. Dar mă umflă râsul. Auzi tu, Ornitogorsk!

—Bine, Omsk.

Hm. Iar am revenit la „kapa”. Peste aproximativ două ore și două mii de orașe de pe mapamond, printre care Anenii-Noi și Ocnița, am declarat sfârșitul competiției la ghișeul cu numrăul doi. Tinerețea a ieșit victorioasă. Eu încă mai mestecam pe limbă un orăș din jungla peruviană, Iquitos, dacă vă interesează. Am făcut rost de ringgiți, cartele SIM și am comandat un uber. Șase minute, ne-a confirmat aplicația, după care a șoferul a cotit-o aiurea și aplicația ne-a anunțat că vine în paișpe minute. Stăm pe loc. Așteptăm.

Intrarea în George Town, orașul principal de pe insula Penang, e lipsită de farmec. Blocuri amorțite, retezate de autostradă. Deocamdată, nimic captivant. Șoferul ne-a lăsat la marginea orașului vechi, în vecinătatea hotelului Dumbrava Muntri de pe strada Muntri. Ne cazăm. Hotelul are două nivele. Odăile de sus au ieșire la verandă, iar cele de jos dau în galerie. La parter e o mică grădină, iar la etaj – o piscină, de bifă. Apa din piscină e suspicios de verde, dar oarecum tentantă. În odaie ni se aduce ceai chinezesc în ceșcuțe minuscule. Ieșim în oraș.

Majoritatea clădirilor din George Town reprezintă un mișmaș pitoresc din elemente hinduiste, confucianiste și musulmane, țesute în stilul eclectic al Rajului Britanic. Cu trecerea timpului, ele au fost convertite în taverne, cafenele, dughene sau hoteluri. Arhitectura originală a fost păstrată cu sfințenie (de asta hotelului nostru i se zice patrimonial), în schimb pereții au fost dați pe mâna artiștilor, care în scurtă vreme au transformat patrimoniul cultural într-o capitală a street-art-ului. Cel mai mult și-a făcut de cap Ernest Zacharevich, un tânăr pictor lituanian care a prins rădăcini în Penang lăsându-și amprentă la propriu și la figurat. Turiștii au apreciat asta. Au venit însutiți pe insulă. Insularii au apreciat asta și mai mult.

Îl lăsăm pe Ernest pentru ziua următoare. Stăm la Micke’s Place și creionăm pe masă în timp ce ni se aduce bere și nasi lemak. Cariocile stau de-a gata în compania lingurilor și furculițelor. Vizitatorii sunt încurajați să-și dea frâu liber imaginației. Localul e acoperit cu schițe și notițe de la podea până-n tavan. Numai „zdesi bîl Vasea” nu scrie. Altminteri găsești orice. În engleză, chineză, malaeză, olandeză, bengaleză și… poftim și-n română. Un „la mulți ani” categoric din partea prietenei mele. Și apropo de „la mulți ani” ne amintim că-i ajunul și că nu avem planurile puse la punct. Întrebăm de focuri de artificii, fiesta…

—Păi cum să nu, ne bucură chelnerul (un indian din Punjab). La Mall o să se dea o mega-petrecere. Cu muzică electronică, dansuri.

Muzică electronică? Dansuri? Nu e de noi.

La șapte jumătate intrăm în piscina hotelului, cea de la etaj. Pe întuneric, apa nu mai e verde. Doar călduță. Pipăim fundul bazinului cu vârful degetelor de la picioare. Pare în regulă. Când să intrăm în ritm, un greier aventurier plonjează curajos în apă. Îi vedem doar traiectoria, altminteri poate fi orice. Prietena mea țâșnește din bazin ca la comandă. Ies și eu, dar fără grabă. Hai că am făcut-o și pe asta. Ne punem costumele de baie la uscat și la zece și-un sfert (în Australia deja e anul nou!) ne prezentăm la terasa restaurantului Gala House care-i vizavi de Dumbrava noastră. În program avem mannequin challenge și focuri de artificii. Cu DJ. Dar fără muzică electronică.

Scurtăm din ultimele minute ale lui 2016, sorbind din cocktailuri și făcând clasamentul celor mai fericite momente din cursul anului. Ne întrecem unul pe altul în amintiri, nici nu observăm cum se apropie miezul nopții. La anul nou fără cinci minute, înghețăm în pozițe de bruderschaft cu ce a mai rămas din caipirinha. Chelnerița face turul restaurantului. Cu coada ochiului (nu e voie să ne mișcăm!) cuprindem cu privirea gașca gălăgioasă de chinezi care au înmărmurit la masa vecină cu gurile deschise și paharele neciocnite. Dincoace, un cuplu trecut de prima tinerețe, a împietrit la câțiva centimetri de un sărut. În fața restaurantului, bucătarul a înlemnit cu chibriturile în mână în fața arsenalului pirotehnic.

Bang! Bam-bang! Taba-daba-dang! Trosc! Vâjjj… Vâjj…

La intersecția dintre strada Muntri și strada Leith s-a produs anul nou. Focurile de artificii se revărsau generos din toate cele patru puncte cardinale. Oameni necunoscuți ne strângeau în brațe și strigau euforici: „Heppi Niu Err! Heppi Niu Err! Welcom too Pinang!!!” Între timp, conaționalii noștri au și terminat să dreagă salatele boef, indispensabile la masa de revelion. Acum posibil că au ocupat pozițiile strategice în fața televizoarelor. Cu șampaniile de-a gata. Președintelui țării îi mai rămâneau șase ore la dispoziție pentru a încâlci definitiv vectorii geopolitici. Zâmbind enigmatic, președintele se gândea în sinea lui: „Ați crezut că 2016 a fost un an prost?.. Să vedem, să vedem.”

În Penang e foarte bine. Zic așa, pentru orice eventualitate.

Tags: , , , , ,

January 16, 2017 Off

Declarația

By in asia de sud-est, călătorii

După discuția matinală despre misterele universului, a venit timpul să ne urnim din loc. Am chemat un uber și am purces la drum pe direcția cartierelor de dormit. Priveam blocurile din suburbii și ne imaginam cum arată viața adevărată din Singapore. În spatele ferestrelor, niște roboței de ultimă generație își încărcau bateriile pentru următoarea săptămână de lucru care era musai să fie mai productivă decât cea anterioară. Progresul singaporez e o linie dreaptă, trasată în plan virtual de planurile cincinale și de ghicitul în palmă privind avantajele competitive. Și implementată metodic în absența unei opoziții buclucașe, la cheremul liderilor clarvăzători.

Am ajuns la destinație cu patru minute mai devreme. I-am salutat pe părinții miresei care au fost bucuroși să ne ofere niște dim sum-uri delicioase, proaspăt aduse de la restaurantul din cartier. Mireasa în devenire era la etaj, coafată, deși în pijama. Ca să nu deranjăm am făcut câțiva pași prin părculețul din cartier. Un bătrânel neoș ne-a chestionat sever în privința țării de origine și scopului vizitei. Nuntă? Care nuntă? I-am arătat ograda cu degetul. Curiozitatea lui nu s-a terminat aici, dar era timpul să ne întoarcem.

Mirele a sosit peste un sfert de oră, înconjurat de ortaci. Băieți tineri, la costum și nu prea. Ideea era să scoată mireasa din casă, dar asta numai dacă se calificau în tot felul de teste. Știu că și pe la noi se bate zgomotos în ușa miresei și fără bacșiș nu ai trecere, dar pentru a trece pragul casei în Singapore, coeficientul de inteligență nu e mai puțin relevant decât puterea monetară. Dacă picai testul trebuia să mănânci gogoși de pește și să dai bani pe șin. Pretendenții noștri au mâncat multe gogoși. N-au știut cum se numește cartea preferată a miresei și nu au rezolvat o ecuație cu multe necunoscute. S-au revendicat dansând gagnam style și suflând într-o strachină de făină până nu au dat de patru cheițe minuscule pe care le-au convertit în cea veritabilă. I-am aplaudat mirelui care, intrat în posesia cheii, nu a dat busna în casă, ci a ținut să recupereze buchetul miresei de la tovarășii săi.

Înăuntru – altă linie de subiect. Tinerii însurăței i-au servit cu ceai pe părinții miresei și rudele vârstnice, le-au mulțumit pentru grija care li s-a oferit pe parcursul vieții, după care le-au luat locurile pe bancheta din casa mare. Era rândul lor să fie serviți cu ceai, de niște copilițe, că în felul ăsta se intră în lumea maturilor. Teoretic, aici se cereau niște lacrimi, mai puțin de la mirele îmbrăcat la patru ace, în șosete radioase, că la soare te puteai uita și la ele – nu. O pereche de șosete fericite.

Aici noi am plecat englezește căci urmau pregătirile de nunta propriu-zisă și nu era cazul încâlcim ițele.

Am profitat de acest intermezzo, mergând la librăria Kinokuniya, într-unul din centrele comerciale. Acum e cazul să renunț la cuvinte și să trec la majuscule și semne de exclamație, fiindcă… fiindcă… E PARADISUL CĂRȚILOR!!! Găsești orice, absolut orice volum de orice autor și nu doar atât. Volumul pe care-l cauți, îl poți avea în oricare din cele patru (să zicem) ediții existente, ceea ce pentru colecționarii de carte nu e un detaliu banal. Am petrecut câteva ore în librărie și tot necazul se trăgea de la capacitatea limitată a valizei. Cu strângere de inimă m-am oprit la un roman de V.S. Naipaul publicat de Vintage, un Paul Bawles din colecția ECCO, o culegere de notițe auto-biografice de Kurt Vonnegut și, cum fără el, volumul 5 din opusul lui Karl Ove Knausgård.

Extenuați, am poposit la hotel cu intenția clară să tragem un pui de somn înainte de recepție. Se vede că organismul a tratat somnul de noapte ca pe o siesta de ocazie, iar trezitul înainte de cântatul cucoșilor n-a fost fără efecte colaterale, căci peste o oră și ceva ne-am trezit buimaci, mai ales subsemnatul. Ploua torențial. Corpul tânjea după poziția orizontală. Prietena mea s-a grăbit să plece la salonul de frumusețe. Misiunea mea era să mă trezesc de-a binelea, să-mi calc cămașa, să scriu o dedicație și să o bag în plicul roșu alături de expresia monetară a doleanțelor noastre. M-am uitat pe geam și m-am inspirat din puhoiul de apă. Banal. Ca să aducă ce? Aha, bucuria vieții. Cam pe-aici.

Se făcea târziu și m-am grăbit spre ieșirea din hotel. N-am băgat în seamă că ușa glisantă din sticlă era închisă. Am fost mai rapid decât mecanismul de deschidere automată. M-am izbit de ușă cu un ZBANG asurzitor. De la recepție au răsărit imediat două capuri:

—Are you OK, Sir?

Erau atât de palizi că mi s-a făcut milă de ei. Am evoluat situația:

—OK… I think…

Am mers mai departe căci ce îmi rămânea să fac? Pe drum spre salonul de frumusețe mi-am pipăit fruntea, buza. Mi-am plimbat limba printre dinți. Am descoperit că mi-o mușcasem, dar nu era cine știe ce. Ce mai, eram întreg! Prea grăbit ca să mă umfle râsul, mi-am lăudat în sinea mea nasul, care se pare că n-a participat la impact. Dar mă temeam că o să-mi iasă cucui. Frumos. La nuntă. Fir-ar!

Am găsit salonul, mi s-a oferit un scaun lângă prietena mea. Tocmai îi povesteam despre incident. Ea, cu oglinda în față, neînțelegând de ce nu-i bag în seamă coafura. Nu eram foarte congruent. În fine, m-am plesnit de ușa. Atât. S-a întors la mine și a rostit uluită:

—Doamne, asta-i cea mai elegantă declarație de dragoste.

Pe fruntea mea strălucea un cucui sub formă de inimioară.

A cerut niște gheață, am improvizat un compres de șervețele. Am decis să ne regrupăm în cafeneaua de vizavi. În timp ce așteptam comanda, gheața își făcea efectul. Peste un sfert de oră, fruntea îmi era rozalie, dar fără „inimioară”. Am cerut nota de plată și am comandat un uber. În mintea mea prindea contururi un toast din care făcea parte falnicul cucui.

Din fericire, n-am avut ocazia să-l pronunț în public. Toasturile chinezești sunt foarte elocvente. Echivalentul amarului nostru mioritic este yum seng. Pe yum se cuvine să-l strigi cât te țin plămânii, iar pe seng trebuie să-l pronunți respicat ca și cum ai trage un pumn în masă. Fiecare minut de yum seng sorocește câte un nepot sau o nepoțică spre bucuria socrilor. Mireasa ne-a rugat să nu-l lungim prea tare. Evident, am făcut contrariul.

La nunțile chinezești se mănâncă copios și se bea cu măsură. Meniul cuprindea nouă feluri de bucate, care erau aduse rând pe rând, plasate pe un platou rotativ în fața mesenilor. Vecinii noștri erau non-singaporezi. Cuplul din stânga s-a interesant cum e viața noastră în Bangladesh. Aici avem ce spune: aglomerație, ambuteiaje, etc.

—Sună ca o pedeapsă, a constatat Philip.

Am apreciat gluma.

—Noi suntem bengalezi, a adăugat Shaila.

Ups. „De fapt, ne-au liniștit dânșii, înțelegem foarte bine la ce vă referiți”. Ambii sunt consultanți internaționali, cu experiență acumulată în Afganistan, Pakistan. Ne-au invitat acasă la ei, noi i-am invitat la noi. Oameni plăcuți.

În dreapta noastră îi aveam pe Anthony, un neozelandez originar din Fiji și soția lui, care-i chinezoaică. Ne-a luat mult până i-am învățat numele. O cheamă Yao-ă. Numai vocale. Ne-am interesat dacă la nunțile chinezești există un rol pentru nași. N-a înțeles întrebarea. L-a ghiontit pe Anthony pentru ajutor.

—Nași? Sigur că există nași în China. Se numesc triade.

Dăm din cap. Înțelegem. Triade, mafie.

—Dar nu la ei ne-am referit. Ziceam de nașii mirilor.

—Ah. Nu din ăștea n-avem.

Am rezistat până la desert. Nu s-a cântat, nu s-a dansat. Plicurile au fost depozitate la recepție din capul locului. Dar toate cele nouă feluri de bucate au fost delicioase. N-a lipsit nici rața de Pekin. Mirele și mireasa au defilat în câteva rânduri – tineri, frumoși, eleganți.  Am toastat cu ei. I-am felicitat pe părinții miresei. I-am felicitat pe părinții mirelui.

Apoi am comandat un uber.

Tags: , , , ,

January 15, 2017 Off

Cosmosul nu mai e ce-a fost

By in asia de sud-est, călătorii

—Adică cum, te măriți?

—M-a cerut de soție și eu am acceptat.

—Oh… Felicitări, Shanjida, casă de piatră și așa mai departe…

Noi – un pic perplecși. Dar e Bangladesh. Majoritatea căsătoriilor sunt hotărâte de părinții mirelui și a miresei. E o tranzacție obișnuită. Love marriage – există și din astea, sunt o excepție care confirmă regula. Dar Shanjida e o fată modernă. Drăguță, disciplinată, responsabilă, inventivă. E natural să rămânem cu gura căscată, prietena mea și cu mine.

—Și nunta..?

—În ianuarie. Sunteți invitați ambii. Ne va face mare plăcere.

Oh… Totul s-a întâmplat în plină viteză. Băiatul și-a făcut apariția la oficiu, frate-su este angajat într-unul din proiectele administrate de companie, iar șeful, Dl Monjur, s-a arătat dispus să ducă tratativele. Monjur e Master Yoda fără sabie cu laser. Micuț și îndesat, abia dacă iese din birou. Dacă așteaptă mașina, e cineva care-i propune un scaun. Nu mișcă, dacă poate să stea, nu stă dacă poate să șadă. Din câte am înțeles, contactul a fost foarte subtil. Dar fata a priceput. Printr-un prieten care-i ruda altei rude, a transmis semnal că s-ar putea să fie interesată. După ce părinții au ajuns la o înțelegere, tinerii s-au întâlnit în mijlocul străzii, ca și cum întâmplător. Shanjida era însoțită de o cumnată, băiatul a fost descumpănit dar a făcut față situației.

—Și-ți place de el?

Pare cumsecade. E galant, o tratează cu respect. Iubirea vine din urmă. Mai întâi urmează să se cunoască mai bine. Apoi vine obișnuința. Din urma ei – atașamentul. În cele din urmă (ne imaginăm o puzderie de nepoței tuciurii) vine și dragostea. Când nimic nu mai e de pierdut.

Pentru noi e șocant, desigur, să-ți legi viața în felul ăsta, de un om necunoscut, dar dacă stăm cu mintea deschisă, s-ar putea să existe și avantaje. Cum ar fi povara iubirii. În cuplurile noastre, trezite din amețeala lunilor de miere, întrebarea „de ce nu e așa ca la început?” e în capul mesei. E perioada lui „cine iubește mai tare”, urmată de perioada lui „care pe pe care”. În căsniciile fericite atașamentul se curăță de întrebări. Altminteri, el degradează în obișnuință și se stinge din indiferență. Prin contrast, în căsătoriile hotărâte de alții, astfel de presiune lipsește cu desăvârșire. Ori iese bine, ori nu iese nimic. Curiozitate, obișnuință, atașament și… restul depinde de stele.

În felul ăsta, ajungem să ne mulțumim cu o vizită-fulger la Chișinău, să petrecem Crăciunul în familie și să ne urnim din loc cu destinația Singapore. Dar nu e vina Shanjidei. În cazul de față, „vinovata” e Sheryl, colegă de birou și prietenă, care ne-a poftit la nunțile ei cu doi ani în urmă. Folosesc pluralul din cauza că e vorba de două evenimente. Prima nuntă e la Singapore. Convențională. Tradiții chinezești. Cealaltă e în Penang. Non-convențională. O petrecere între prieteni. Mirele e același.

Prin urmare avem în față patru nunți. Două chinezești și două bengaleze. Și două orașe noi – Singapore și Penang.

Ieșim din aeroportul Changi, la Singapore. După frigul din Chișinău, tropicile ne învăluie ca un vis. E ceva nereal în orașul care ne cuprinde. Facem rost de un uber. E prima oară când folosim aplicația, dar e incredibil de eficientă. Zgârie-nori, palmieri, decorațiuni de Crăciun. Hotelul nostru, Lloyd’s Inn e într-o zonă rezidențială, la o mie de pași de Orchard Street, care e un fel de Broadway al metropolei. Lăsăm valizele pentru mai târziu, plonjăm direct în vâltoare. Să vezi și să nu crezi. Suntem în Chicago? În Manhattan? Faptul că la o depărtare relativ mică de Dhaka, există un oraș în care fiecare frunză se conformează cu planurile urbanistice, unde pietonii tresar la cel mai banal zgomot, unde cetățenii prind coadă la colecția nouă Louis Vuitton, e năucitor.

Prea departe s-a mers, prea departe. E mai mult decât poți cuprinde cu gândul. Avem noroc să scăpăm de vrăjile consumerismului de pe Orchard Street, intrând într-un bar de pe aleea Peranakan. O berică Tiger și am rezolvat Singapore-ul. Cel puțin pentru această seară.

A doua zi, de dimineață o luăm la pas lejer spre Marina Bay. Acolo-s Grădinile Suspendate, marca Singapore. Pare la o azvârlitură de băț și totuși nu e. Când ajungem la chei simțim nevoia unui popas. Pentru berică e prea devreme, merge și-un scheppes. Rehidratați, intrăm într-un butic, prietena mea probează o rochie de seară, eu îl descos pe vânzătorul de alături despre tradițiile de nuntă. Banii sunt cel mai potrivit cadou, dar plicurile roșii cu urări de noroc sunt obligatorii. E bine când e simplu. Rochia o prinde minunat pe prietena mea ceea ce e nu e de mirare.

Singapore are o suprafață mică pentru 5,4 milioane de chinezi, malaezi și tamili dar orașul nu dă senzația că ar fi înghesuit. Grădinile sunt aranjate după principiul etnic – după grădina malaeză, intrăm în cea chineză și apoi în cea indiană. Fideli principiului, ne propunem să vizităm cele trei cartiere esențiale pentru Singapore: Chinatown, Little India și, pe final, Klung, care e un kampung malaezian.

Chinatown e numai bun ca să ne alimentăm. Food Street promite o aventură gastronomică din alea extrem de picante. Am chef de tăiței chinezești.

—Se poate mai puțin picant?

Can, can, răspunde chelnerul, dar în pofida strădaniilor sale, îmi țâșnesc lacrimile și mă grăbesc să le sting cu o înghițitură de Asahi.

Prietena mea își suprimă sughițul. Și asta se cheamă mai puțin picant? Dar asta-i situația. Când ești în Roma, faci ca romanii. În schimb cafeaua servită în kopitamul de la colțul străzii e perfectă. În cești malaeziene, foarte autentice. Ce bine-ar fi să existe un kopitam la Chișinău, la colțul străzii, sub arcade. Hm… Încetez să visez, suntem gata pentru Little India.

Ajungem în cartier cu metroul. E simplu și e accesibil. Apeși cu degetul pe ecran, scanezi cartela, bagi o bancnotă. Peste trei stații ieșim la suprafață și-i o altă lume, altă cultură, altă civilizație. Una cu care suntem obișnuiți. Cu diferența că aici e mai curat, mai liniștit și… mai puțin autentic. Cu toate astea templul Sri Veeramakaliamman, de pe strada Serangoon, e un loc simpatic. Tot panteonul hinduist s-a adunat aici, lipsesc doar Michey Mouse și Mântuitorul. Continuăm traseul pe jos, până la Strada Arabă.

Zona pietonală din fața Moscheii Sultanului e foarte atmosferică. De o parte și de alta a străzii Bussorah, la intersecție cu Haji Street, găsești toată gama de bunătățuri din orientul mijlociu. Meze putem mânca și la Istanbul, oscilăm între un local marocan și unul tunisian. Problema e că nu prea ne este foame, cu ceasul nostru biologic desincronizat. În cele din urmă optăm pentru un ceai la terasa pensiunii Sleepy Kiwi de unde comandăm un uber spre hotel.

Șoferul, hai să-i zicem Albert, ne ține un discurs despre suma de bani potrivită pentru nuntă.

—Nu pare să-i fiți rude. Sunteți din Noua Zeelandă?

Nici chiar așa. Dar îi suntem prieteni apropiați și lucrăm împreună. Albert e de părere că investiția nu e una profitabilă. Dacă n-am fi deja un cuplu, ne-am fi așteptat ca banii să se întoarcă la nunta noastra, dar așa sunt bani în vânt. Faptul că tinerii suportă niște cheltuieli legate de nuntă, unde mai pui că au nevoie de un capital la întemeierea familiei nu pare să-l afecteze prea tare. Zice că suma pe care o avem în gând e prea generoasă și, dacă așa stau lucrurile, își face și el nuntă și-i invită pe toți moldovenii la ea. Restul drumului Albert Mercantilul încearcă să ne convingă că serviciile lui de transport ne sunt indispensabile și ne îndeamnă să vizităm locuri care se află la distanță maximă de centrul capitalei…

În ziua nunții ne trezim la patru dimineața. N-avem nici umbră de somn. Fac o cafea la terasa hotelului. Privim stelele. La ecuator cerul înstelat arată diferit de cel văzut de-acasă. Nu că m-aș pricepe foarte mult, dar par să fie amplasate oarecum pieziș.

—Știi, până la urmă era ceva frumos în anii ’70 când Gagarin se întrecea cu Armstrong. Belka și Strelka, primul om în cosmos, primii pași pe lună…

—Aveam impresia că vor da zor cu programele spațiale, iar în 2020 vor exista colonii pe Marte…

—Dar totul n-a fost decât un instrument de propagandă. După ce au luat-o mai moale cu războiul rece, competiția cosmică s-a stins de la sine. Îți imaginezi ce împinge progresul?

—Crezi că pe una din planetele astea tot stau așa doi și se uită în direcția noastră?

—Din punct de vedere tehnic ceea ce vedem sunt stele, nu planete… Planete nu sunt sursă de lumină, ele doar reflectă lumina soarelui. Pe când astea…

Aici urmează un gest ca și cum ai cuprinde universul cu brațele, căci, da, ținând cont de faptul că spațiul e infinit, undeva acolo, nu-i exclus să existe doi care privesc spre noi la patru dimineața. Cu mici variații. Poate că sunt și ei invitați la o nuntă. Poate că nu. Poate că nu e patru dimineața pe planeta lor și precis că nu e Singapore.

—Și nu toți sunt moldoveni.

Tags: , , , , , , , , , , ,