August 26, 2010 Off

Testul Jazzabilităţii

By in jazz

Pe ce căi nebănuite am ajuns io la Out to Lunch! (1964)? Nebănuite. Am tapat Eric Dolphy, presupun. Am avut un lunch fain, presupun.

În tot cazul iată-mă aici, ascultând piesă după piesă, începând cu prima:

Ei… prima te ia repede şi uşor nepregătit. Hat and Beard. Ascultabil, zic io, mai mult din afecţiune pentru amicul meu Eric N, pentru care Eric Dolphy e un gen de zeu. Bine aşa. Eric Dolphy are şi barbă şi pălărie. Autobiografică? Sau doar sursă de inspiraţie? Uşor uşor mă prind.

Următoarea piesă generează un veritabil interes. Something Sweet, Something Tender. Mai mult o dorinţă de dulce şi tandru, decât ceva concret. O tânjeală, asta e. Încă nu e suficient pentru a ieşi din pat, dar poate-poate. Acum şi prima piesă se conturează mai clar. E de pe somn Eric, asta tre să fie. Crâmpeie de vise, dincoace neţeluş irascibil. Cum altfel, dacă e trecut de ora unu şi micul dejun a eşuat. Un coge prânz, posibil, dar mai întâi tre să te dai jos din pat. Însă something sweet and tender te ţintuieşte în mrejele unor amintiri. Atât de dulci, atât de tandre. Şi e trecut de ora două.

Gazzelloni e următoarea piesă şi, îmi imaginez io, tre să fie comestibilă. Un gen de cannelloni poate că. Precis! Trilurile seamănă cu nişte sfredele micuţe, dar nu e genul cannelloni, e mai mult fusilli. Uşor, gustos, place!

Ajungem la Out to Lunch, următoarea piesă. În mod neaşteptat pentru mine, schimbăm localul. E amurg. Cum? Deja? Da, aşa simt io. Poate că n-are nicio noimă, dar senzaţia este că suntem exact în momentul când luminile străzii se aprind, înainte ca întunericul să se lase de-a binelea. O decizie, asta e! Restaurant? Bar? Whiskey? Coctail? Bere?

…Se face comanda. Apare ea. Neznakomka. Chit chat. Small talk. Nu se leagă. Pe urmă se leagă. – Încă unul, pentru my lady! Da-da, tot on the rocks. Schimb de priviri. Poate n-are nicio noimă. Dar io aşa simt. Se achită nota. La el sau la ea? Trebuie o decizie, asta e!

În taxi – regrete? Poate că nu e prea târziu. El priveşte pe geamul din stânga. Ea priveşte prin geamul din dreapta. Încep să vorbească tustrei – el, ea şi taximetristul.

Nu, bre, se confirmă. Urmează Straight Up and Down. Dacă ăsta nu e Actul, apoi nu mai ştiu ce e. Că ba e ritmic, că ba o ia mai domoale. Nu e la fel ca sweet and tender, fiindcă, normal, nu sunt amintiri, e realitatea nefiltrată. Asta e! Şi ceva mai departe, oleacă de extaz. Gemete suave şi ruşinate. Trompetă, bre.

Poate n-are nicio noimă.

Dar să vezi tu coincidenţă. După ce ascult io bine Out to Lunch, deschid readerul ca să dau de această perlă de la NPR: The ‘Jazz Boyfriend,’ And Your Musical Litmus Tests For Compatibility. Un articol care spune că Out to Lunch este testul suprem al unei relaţii sănătoase. Dacă dincolo de notele ţepoase, eşti capabil(ă) să auzi frumuseţea, relaţia merită să treacă din sufragerie în dormitor. Well… aşa spune lumea la NPR:

…But if you keep listening, you begin to hear something beautiful in there, in spite of its spiky exterior. And I like to think you can hear at least a hint of that beautiful core the first time through, and even become entranced by it — if you keep an open mind and an attentive ear.

So it makes for a good yardstick for one’s musical curiosity. Does your potential mate care enough to think deeply about this somewhat jarring music? If there’s no evidence of mental activity upon this really rich, dark, multi-layered stimulus, you might not want to pursue this avenue much further, at least not in the bedroom.

Lumea ştie ea ce spune. Eventual.

Tags: , ,

Comments are closed.