May 3, 2010 Off

Povestea unei danturi

By in jazz

Nu-mi zi că dantura nu are nicio poveste. Cea a lui Chet Baker are. E o dantură celebră, de trompetist (și asta contează!). Are două variante. Să-i dăm bătaie.

Zice Chet:

Când am văzut-o pe puicuță am știut că trebuie să merg la ea. Trăgea la un hotel din Cali, într-un cartier de negri. Am trecut pe lângă un tip care s-a uitat chiorâș la mine. Am băgat o mâna în buzunarul hainei, știi tu, de parcă aș avea un pistol ascuns acolo, sau un briceag. În fine… o armă. Atunci m-a lăsat să trec. Dar am venit și altă dată.

Erau vreo cinci la număr. Unul mi-a cerut o brichetă și, în timp ce mi-am cufundat mâna în buzunar, au dat năvală peste mine. Am încasat-o zdravăn. La un moment a fost o mașină. Am izbutit să mă ridic de la pământ și să mă arunc pe bancheta din spate. Dar tipii ăia (albi) m-au îmbrâncit înapoi. Știi, tot ce era necesar să facă, era să pornească motorul…

M-au lățit din nou la pământ. M-au desfigurat. Cineva m-a ridicat și m-a dus la spital, așa cred. Mi-au pus fixat dantură nouă, oricum nu aveam dinții prea buni. Vreo șase luni nu m-am atins de trompetă. Apoi Dizzy Gillespie mi-a găsit o slujbă la New York. Nici nu știam dacă mai pot să cânt.

Zice Ruth:

Povestea aia cu dantura, o știți voi… Mare manipulator. Asta făcea el cel mai bine, manipula oamenii. Știa să se dea drept un tip vulnerabil, sensibil. Așa-i avea pe toți la mână.

În realitate știți cum a fost? S-au săturat unii de el și și-au zis că o să facă așa că o să regrete. Ce are un trompetist mai de preț decât gura? Au lovit în gură. L-au prins la un colț de stradă și au dat în el ca să nu o mai facă pe grozavul.

N-a fost nicio puicuță la mijloc. Nici o bandă de negri. L-au tocmit pe cineva ca să-i dea o mamă de bătaie…

Așa e cu danturile celebre. Niciodată nu se știe precis.

Contează? Și da și nu. Personal mă doare-n cot care din cele două versiuni e adevărată. Muzica lui Chet nu ar suna diferit dac-aș găsi o cale sigură de a cunoaște adevărul. Prin urmare – nu?

Ce-mi place e că în Let’s Get Lost (1988) Bruce Weber nu încearcă să ne deseneze un înger. Chet Baker este ceea ce este – un personaj controversat, un erou a la Jack Kerouac, genial și nebun. În fond, o minciună poate să releve mai mult despre adevărata natură a persoanei decât un adevăr.

Manipulator și ce? Ruth Young, cea de-a patra parteneră a lui Chet avea poate că toate motivele să fie rea de gură. N-a fost prima și nici ultima. Parteneră, adică… la asta m-am referit.

Și dacă avea dreptate, ce? Într-o serie de secvențe din film Chet e răvășit total. Incongruent, privirea rătăcită, blând doar atâta cât are drogul sau paharul la îndemână. Manipulator? Cum să nu. Impresia pe care am avut-o e că a căutat o portiță de scăpare, fie și una pe din dos. Ciudat lucru, când ieșea pe scenă incongruența se risipea de îndată. Vocea îi era totdeauna fermă. Calmă… aproape fără vibrație. Mă copleșește această transfigurare. De ce geniul tre să plătească atât de scump?

M-am gândit la portretul lui Dorian Gray. Cel care îmbătrânea în favoarea individului reprezentat pe el. Oare cu ce s-a terminat tărășenia? Iată și Chet: un Elvis la douăzeci de ani înainte ca Elvis să devină ceea ce-a fost; bătrân la cinzeci și ceva… Bătrân în culise – tânăr pe scenă…

Hai și Almost Blue:

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.