February 23, 2010 1

Și ce dacă?

By in jazz

Îl privesc pe Charles Mingus în Triumph of the Underdog (1997). E OK, dar asta contează prea puțin căci important este doar să-l văd și să-l aud pe Mingus. E trăsnit, irascibil și uneori violent, dar asta nu se întâmplă atunci când e pe scenă. Pe scenă e concentrat, zâmbește dacă e cazul, dar cu măsură… De temperament… ce să zic? E greu să fii nici negru, nici galben, nici alb, nici mexican, nici suedez… Poate de aici pasiunea pentru Schönberg și Third Stream. Mâinile-s mari ca de pugilist, este clar că uneori scapă de sub control, se metamorfozează în pumni. Lumea ca lumea – spune anecdote din viața geniului, își amintește de bine. Sue Mingus – o muză pe bune. Sinner lady? Numai dacă Mingus se califică pentru rolul de Black Saint.

Văduva Mingus, cea care a pus la un loc „epitaful”; un grup de 30 de muzicieni interpretând o piesă postumă lungă de două ceasuri. Văduva devotată, geniul – un fel de Bukowski al jazzului, fălindu-se cu pretinsa carieră de „pește”, miturile orgiastice… un solitar, ce mai!

Altceva intenționam să relatez. La un moment dat îl văd într-o secvență pe Duke Ellington și pe Juan Tizol. Da-da, Juan Tizol, același care în 1937 a compus pentru Duke faimosul „Caravan”. Același pe care io și cu Serj am stat de l-am fredonat o noapte întreagă la cafele în spatele Sălii cu orgă unde lucra „colegul meu de grădiniță Victor”. În toate stilurile. În sensu-l că am fredonat „caravana” în toate stilurile și vreme de vre-o două ceasuri, epitaf frontal și total urechilor nevestei (pe atunci încă nu).

Acum mi-am dat seama. O mie nouă sute treizeci și șapte! Suntem oarecum obișnuiți să asistăm la incursiunile muzicii etnice pe teritoria jazzului. Izmailov, Trigon, Brahem. Ali Farka Touré. Bossa și Spanish tinge. Asta acum. În 1937 însă, jazzul era cel care făcea primele incursiuni dincolo de hotarele tradiției. În 1942 jazzul a petrecut A Night in Tunisia.

Adio, Ragtime! Ciao, Dixieland! Jazzul își învăță primile silabe, suficiente ca să inițieze asimilarea unui univers muzical eterogen. A început să muște din muzica latină, prindea mușchi, făcea escapade în muzica orientală, rupea din rădăcinile africane. Fascinantă epopee.

Deci asta a fost. Înainte ca brazilienii, cubanezii, arabii, persanii să învețe jazz, jazzul a învățat portugheza, spaniola, araba, etc. A fost un copil capabil. Învăța ușor.

Acum învață hip hop și electronica. Nu-i pasă că între timp i-a și nins în păr.

I-a nins. So What?

Tags: , , , , ,

One Response to “Și ce dacă?”

  1. Vladimir B. says:

    Foarte frumoasă se lecţie de jazz ca să zic “clasic”!

    Mă gândesc ce drum lung a parcurs jazzul de la Ellington la Vijay Iyer, pianistul de origine indiană, care face acum senzaţie în lumea noastră, cel puţin a cunoscătorilor…Recomand.
    Iată albumul proaspăt apărut la ACT:
    http://www.actmusic.com/artist_detail.php?manufacturers_id=101