March 27, 2010 1

Eu nu vreau ca florile să știe…

By in jazz, muzică

Mi-a adus tata ultimul volum al lui Haruki, scos de ruși. „Radio Murakami” se cheamă. Murakamișlâcuri tipice. Gânduri zilnice despre totul și despre nimic. Ce păcat că stau la pat și nu-l pot savura așa cum îmi place mie. Nimic grav, dar am și io principiile mele. Iată „Frații Karamozov” se poate citi lejer atunci când ai febră. Am impresia că febra chiar ajută. Sau „Zăpada” lui Pamuk. N-am avut febră când l-am citit, doar așa… o insomnie pentru ultima sută de pagini… În schimb pe Murakami prefer să-l citesc en plein air, pe o bancă în parc sau, barem, în compartimentul unui tren pe ruta Washington-Montreal. Dar bine, ruta chiar nu contează.

Fiindcă n-am rezistat ispitei, am început să-l frunzăresc și am dat de un eseu luminos tare despre Buena Vista Social Club. Aflasei despre muzicienii de la Buena Vista încă de pe vremurile mele madrilene și i-am ascultat în repetate rânduri, dar abia recent am făcut rost de o copie a filmului.

Ce deliciu! Ry Cooder a făcut un lucru pe cinste adunându-i pe aceiași scenă pe cei de la Club. Și Wim Wenders a știut cum să-i expună în plină culoare. Compay Segundo la nouăzeci de ani – un romantic cu aere mondene. Ibrahim Ferrer și băștile sale asortate, el însuși – pur, având un ritm impecabil. Omara Portuondo cu vocea ei divină. Rubén González și fotografiile sale de epocă. Elíades Ochoa cu aspect de ranchero texan. Cel mai șmecher – Pío Leyva, leit Saddam Hussein, cu un trabuc lung de jumătate de metru și orgolios când e chestie de domino.

Versurile-s demențiale:

…Yo no quiero que las flores sepan
los tormentos que me da la vida.
Si supieran lo que estoy sufriendo
por mi pena morirían también.

Eu nu vreau ca florile să știe de furtunile ce mi-au trecut prin viață, căci de-ar ști ce mult eu sufăr de durerea-mi ar muri și ele…

Ry Cooder remarcă norocul de a-i surpinde în viață pe cei mai mulți dintre marii muzicanți de epocă. Observație macabră, zic io, dar de bună seamă Compay Segundo și Rubén González au plecat de printre noi în 2003; Ibrahim Ferrer – în 2005… În schimb în 1998, când a fost montat filmul, valurile încă izbeau năvalnic străzile de pe litoralul havanez, stropind automobilele de epocă, iar muzicienii – eh, muzicienii… deși bătrânei, erau plini de pasiune și romantism.

Fiindcă veni vorba despre vremurile madrilene, nu pot să trec cu vederea un alt hit de epocă – Lágrimas negras. „Lacrimile negre” (1997) este un documentar semnat de Sonia Herman Dolz pe care l-am prins la TV. Zice despre colaborarea dintre doi mari maeștri – sublimul pianist cubanez Bebo Váldes şi cântăreţul de muzică flamenco Diego El Cigala. Amicul meu venezuelan, Ricardo, era înnebunit după ei, obligându-mă să ascult „Inolvidable” de zeci de ori. Respectiv – n-am uitat.

Iat-așa murakamișlâcuri…

Tags: , , , , , , , , , ,

One Response to “Eu nu vreau ca florile să știe…”