January 30, 2010 Off

Culorile Caucazului. Parajanov

By in etno, film, jazz

Desigur, retrospectiva lui Serghei Parajanov nu s-a produs fără ahurile și ohurile de rigoare. Modul în care mânuiește compoziția și culorile sunt extraordinare – un deliciu pentru ochiul unui artist plastic, fotograf sau pictor de-o potrivă. În privința fabulei parcă mă așteptam la mai mult – se vede că Parajanov e artistul care investește în emoție, nu neapărat și în idee. Din acest motiv am asimilat mai ușor scurtmetrajele.

Dar să fiu înțeles corect: impresia vizuală pe care o produce e dicolo de limitele imaginației. Valoarea cinematografică a geniului Caucazului e indubitabilă și n-oi fi eu cel care o va pune la îndoială. Dar parcă totuşi face film pentru regizori, nu pentru spectatori…

Ca spectator, însă, am profitat din plin de această „escapadă în Caucaz”, vizitând cu egal interes Armenia, Georgia și Azerbaijan.

Armenia

Culoarea rodiei” (1968) este probabil cel mai inovațional proiect. Aici artistul se află în fața unui cufăr fermecat din care extrage, una după alta, minuni nemaivăzute și nemaiauzite. Ordinea în care lucrurile sunt extrase din cufăr sunt aproximativ cronologice – ele recapitulează viața poetului armean Sayat Nova: copilăria, tinerețea, bătrânețea, moartea… O biografie neconvențională. Mai degrabă un album de fotografii în mișcare, decât perindarea evenimentelor.

Culoarea rodiei

Simbolurile sunt abundente. Cele mai multe din ele extraordinare și inedite. Imaginea manuscriselor medievale care se usucă în suflul vântului; intrarea oilor în templu; lumânările din biserică stinse de bătaia aripilor cucoșilor (concomitent se stinge și viața poetului). Pe scurt, un tezaur pentru cineva care încearcă o teză de doctorat într-ale cinematografiei.

Georgia

Legenda cetății Suram” (1984) este cel mai „lizibil” dintre toate trei. Chiar dacă e un palimsest.

La suprafață e o legendă a cărei paralele le găsim în „Meșterul Manole”. Simplul fapt că „pentru lucrurile care contează cu adevărat, prețul e pe potrivă” este relatat cu multă convingere și finețe. O cetate se năruie interminent și nu se reușește finalizarea ei până ce un tânăr nu se sacrifică pe sine, fiind „zâduit” în peretele cetății. Deci atenție: o națiune nu e puternică prin numărul soldaților, înălțimea zidurilor sau cantitatea bombelor, ci prin capacitatea de autosacrificiu al cetățenilor. Balada noastră e nițel mai „sadică”: la noi Meșterul nu pe sine se sacrifică, ci pe cel mai scump lucru din lume – iubita sa nevastă!!!

Miezul problemei – de ce se năruie zidurile cetății? E vorba de o trădare anterioară, un păcat enorm care trebuie ispășit. Aici Parajanov îl aduce în poveste pe georgianul convertit la islam și rebotezat într-un apus al vieții. În paralel, unul din personajele centrale, Durmish-Khan, și-a trădat iubita luându-și alta de nevastă. Botezul, jurământul credinței dintre doi iubiți sunt ca zidurile cetății – odată încălcate, zidurile se năruie.

Legenda cetăţii Suram

La rădăcină avem niște imagini arhetipale – structura mitului. Parajanov când face un film e ca și cum ar țese un covor. Pe el nu îl interesează ca ramurile sau păunii să fie pictați „realist”, ci ca simbolurile să fie acolo unde trebuie să fie. Nu știu dacă reușesc să mă explic prea bine, dar asta era impresia mea – un covor oriental. Un covor cu toate elementele lui – arborele lumii, grădina raiului, oceanul-mare.

Azerbaijan

Ashug-Karibi” (1988) este o poveste despre triumful iubirii. Așugul este bardul din Caucaz. Un tânăr așug se îndrăgostește într-o fată bogată. Deși inima fetei îi aparține, mâna îi este refuzată de tatăl fetei. Așugul pleacă în căutarea destinului. Cântarea adevărului e o povară istovitoare. Surzii, orbii și necăjiții sunt prietenii poetului, însă relația cu cei bogați și cei puternici nu e simplă.

Ashug-Karibi

Ca să scurtez, am să divulg totuși că așugul se întoarce într-o mie și una zile la iubita sa. Ea îl așteaptă și se joacă nunta. Deci e cu happy end. O poveste ca toate povestile dar poate că e cazul să amintesc că respectiva i-a fost dedicată lui Andrei Tarkovski, discipol și învățător al lui Parajanov. Apropo şi de relaţia cu puterea.

Folclorul e esențial pentru „Ashug-Karibi”.

Dacă ai ureche pentru el o să-ți pice bine fuziunea folclorului caucazian cu jazzul practicată de The Shin. Zaza Miminoshvili (chitară, panduri), Zurab Gagnidze (bass, voce) și Mamuka Gaganidze (voce, percuție) au mare trecere la Chișinău. I-am văzut în două rânduri cu ocazia Ethno Jazz Festivalurilor din septembrie și am chef să-i revăd. Ultimul lor proiect se numește „Focul Mării Negre” de unde și piesa:

La fel ca și Parajanov, cei de la The Shin topesc malurile Mării Negre: Caucazul, Ucraina, Moldova, România, Bulgaria – e vesel la noi…

Tags: , , , , , ,

Comments are closed.