May 7, 2012 Off

Alfacordeonul

By in jazz, muzică

Concertino  este cel mai tare produs al culturii moldoveneşti din toate timpurile. Afirm asta cu toată seriozitatea, închinându-mă simultan virtuozităţii acordeoniştilor, capabili să scoată din public gemete incontrolabile de uimire şi savoare. Zic asta just in case, căci ştii şi tu, acuş ne loveşte următoarea Mare Sărbătoare Naţională şi o să ascultăm iarăşi şi iarăşi (доколе???) apelul nemuritor de a “da drumul băieţilor basarabeni peste Prut!”

Pe când Concertino… Ah! Că e tango, că e vals sau jazz – muzica ăstora te poartă totalmente aiurea, departe de rutină, probleme şi mizerie. Dumnezeule, ăştea au descoperit elixirul pasiunii în stare pură! Fiind categoric geniali, ei încă se mai şi încumetă să fie modeşti. În prezenţa lui Richard Galliano , un titan al acordeonului mondial, ei se topesc de emoţie. L-am observat cu coada ochiului pe solist (Mişa Grossu), al treilea din rândul întâi. I se citeau gândurile pe faţă, chit că era cu ochii închişi: Galliano! Galliano! Dar gândurile astea mundane i-au fost şterse într-o clipă, căci, iată-l, deja este purtat de emoţia muzicii şi dânsul ne cară pe noi din urmă – nişte spectatori buimăciţi de atâta dăruire…

Un acordeon poate fi tandru şi dur în acelaşi timp, dar să vezi tu forţa care izbucneşte din aceste instrumente atunci când ele formează o orchestră. Zbor de îngeri sau bombă atomică, serviţi, vă rog. Acordeoniştii sunt o haită de lei prinşi în vâltoarea vânătorii. Ei nu-l scapă din priviri pe Leul Alfa (Eugen Negruţa), a-l şaselea acordeon care împuşcă poruncile din priviri: lento, adagio, andante, allegro, presto, prestissimo… Se aud bine în Sala cu Orgă, dar mi-i imaginez cu uşurinţă pe Broadway. Pe lângă rafinamentul cameral, cei de la Concertino au şi o prezenţă scenică de mai dă Doamne!

Acum îl avem pe Richard Galliano pe post de Leu Alfa. Al şaptelea acordeon conduce haita spre noi orizonturi, leii se aruncă asupra instrumentelor mai să le devoreze, Galliano scapă partitura pe jos, “fuck it!” o dă cu piciorul la o parte, un funcţionăraş dă să i-o plaseze la loc, dar mai contează? Noi plutim, plutim şi gemem şi nu mai suntem deloc în Sala cu Orgă, noi alergăm în pas de tango, noi ne avântăm în jungla urbană din Buenos Aires, ne îmbătăm cu milonga din barurile portuare, noi nu mai suntem trup, ci vibraţie pură…

Bis, bis…

Tags: ,

Comments are closed.