December 5, 2010 Off

Vagabondul Zen

By in america de nord, literatură

Dintr-un motiv sau altul Bob nu ia foc. Dylan e genial ca poet, muzician și erou al timpurilor noastre, însă ca autor al propriei sale biografii lasă mult de dorit. Adică ce mai, motiv sau altul, motivul e unul și e simplu: din cele câteva pagini citite, 50% din text era format din nume, nume, nume. Din cele recognoscibile erau The Who și The Beatles, dar astea-s nu mai mult de 1% din câte s-au menționat. Păcat, căci Bob e un adevărat vagabond Dharma.

Așa că „Cronica vieții mele” se întoarce pe raft până-i vine sorocul, iar de pe raft se ia Kerouac. Anume el.

Vagabonzii Dharma” mă zdrobesc cu următorul fragment iluminant.

– Și eu cine sunt?

– Nu știu, poate că ești Țapul.

– Țapul?

– Poate că ești Față Noroioasă.

– Cine e Față Noroioasă?

– Față Noroioasă e noroiul de pe fața ta de țap. Ce-ai zice dacă cineva ar fi întrebat: „Un câine poate avea natura lui Buddha?” și i s-ar fi răspuns: „Ham!”.

– Aș zice că-i cam multă aiureală Zen.

Asta l-a descurajat puțin pe Japhy.

– Ascultă, Japhy, i-am zis, eu nu sunt buddhist zen, sunt un budist serios, de modă veche, un visător fricos hinayana al mahayanismului târziu.

Și tot așa, până târziu în noapte, argumentul meu fiind acela că budismul Zen nu se concentrează atât pe bunătate, cât pe zăpăcirea intelectului, pentru a-l face să perceapă iluzia de la rădăcina tuturor lucrurilor.

– E o răutate, toți acei maeștri Zen care-i aruncă pe copii în noroi doar pentru că nu știu să răspundă în cuvinte simple la întrebări stupide.

– Asta pentru că vor să-i facă să înțeleagă că noroiul e mai bun decât cuvintele, băiete.

Continuăm în spiritul ăsta…

Și ascultăm Bob Dylan. Dincolo de această limită nu există nimic.

Cu suficient zen.

Tags: ,

Comments are closed.