June 22, 2009 13

Dumnezeu fără şapcă, desculţ

By in rusia

„Muncitorii” de Pavel Filonov, contemporanul lui Andrei Platonov

Andrei Platonov îmbrăţişează revoluţia cu rezerve; înconjurat de mizerie – ceva tot trebuie de pus la cale! Dar nu se lasă amăgit, căci orice putere este, în esenţă, un jug. Se pare că Platonov iubeşte visul din revoluţie şi, mai puţin, realizarea lui practică, care iese, de regulă, strâmb.

Citesc încet, captivat de limbajul anacronic. În „Cevengur” dau de următorul fragment formidabil pe care nu mă pot abţine să nu-l traduc (oarecum neîndemnatic, dar cu speranţă să-i captez tonul):

În timp ce Dvanov scria, lângă masa lui se învârtea un ţăran samavolnic la chip şi cu o bărbuţă  improvizată într-o manieră psihică.

– Tot vă căzniţi! – a opinat omul convins de faptul că toată lumea persistă în eroare.

– Ne căznim! – a căzut de acord Dvanov. – Cineva trebuie să vă scoată basma curată în stepă!

Ţăranul şi-a scărpinat lasciv bărbuţa.

– Ia te uită la dânsul! Să vezi ce oameni deştepţi au apărut! Că fără voi nu ne-am fi priceput singuri nici în ruptul capului cum să ne umplem burţile!

– Nu v-aţi fi priceput! – a remarcat indiferent Dvanov.

– Hei, ţicnitule, mergi de-aici! – s-a răstit preşedintele Sovietului de la altă masă. – De eşti dumnezeu, ce te mai porăi cu de-alde noi!

Se dovedeşte, că omul cu pricina se considera dumnezeu şi le cunoştea pe toate. În convingerea sa, el s-a lepădat de prăşit şi se hrănea nemijlocit cu ţărâna. Afirma că de vreme ce pâinea provine din ţărână, reiese că în ea se conţine săturare nemijlocită – toată chestia este să ne antrenăm stomacurile. Lumea credea că o să moară, dar el trăia şi către toţi îşi scobea ţărână din dinţi. Pentru asta era şi un pic venerat.

Când secretarul Sovietului l-a petrecut pe Dvanov la popas, dumnezeu stătea pe prag şi tremura de frig.

– Dumnezeule, – a zis secretarul, – condu-l pe tovarăş până la Kuzea Pogankin şi spune-i că-i din Soviet – e rândul lor!

Dvanov a mers cu dumnezeu.

În cale le-a ieşit un sătean nu prea bătrân şi i s-a adresat lui dumnezeu:

–  Buna, Nikanorîci, – tu, de vreme ce eşti dumnezeu, e timpul Lenin să te faci!

Dumnezeu a răbdat şi nu a reacționat la salutare. Numai când s-au aflat mai departe, dumnezeu a oftat:

– Măi ce ţară!

– Da ce, – a făcut Dvanov, – pe dumnezeu nu-l ţine?

– Nu, – a recunoscut simplu dumnezeu. – Cu ochii văd, cu mâinile pipăie, dar tot nu cred. Pe soare îl recunosc, măcar că nu l-au ajuns cu mâna.  Să tânguiască până la rădăcină, până ce rădăcina n-o să le crape.

Acasă la Pogankin dumnezeu l-a lăsat pe Dvanov şi fără să-şi ia rămas bun a făcut cale întoarsă.

Dvanov nu l-a lăsat:

– Stai puţin, şi ce ai de gând să faci?

Dumnezeu a privit mâhnit spre pustiirea sătească, unde el era un om singuratic.

– Iată am să declar într-o noapte confiscarea pământului şi ei de frică şi-o să creadă.

Dumnezeu s-a concentrat duhovniceşte pe-o clipă.

– Iar în altă noapte am să-l împart la loc – şi slava bolşevică o să-mi aparţină de drept.

Dvanov la petrecut pe dumnezeu cu privirea fără nici un pic de dojană. Dumnezeu se depărta fără să aleagă drumul – fără şapcă, doar în jachetă şi desculţ; hrană îi era ţărâna, iar speranţă – visul.

Mă amuză faptul că Lenin e zeitatea supremă, în timp ce dumnezeu – o treaptă între om şi Lenin. Dar, de fapt, nu e de râs. Într-o lume în care nici refuzul, nici acceptul nu reprezintă opţiuni fezabile, îndumnezeirea „din ţărână” e şi ea o variantă nu mai rea decât altele. Mai ales că se potrivşte cu topografia foamei, bolilor şi a mizeriei.

La despărţire:

– Tu să mă ţii minte, – a zis Dumnezeu şi s-a posomorât. – Iată că ne despărţim pentru totdeauna, dar nimeni nu înţelege cât de trist e acest lucru. Din doi rămâne doar unul! Dar ia aminte, căci omul creşte de la prietenia celuilalt, pe când eu cresc doar din ţărâna sufletului meu.

–   De asta şi eşti Dumnezeu? – a întrebat Dvanov.

Dumnezeu l-a cercetat cu mâhnire ca pe unul care nu se încrede în ceva evident.

Dvanov a concluzionat că acest dumnezeu e deştept, doar că trăieşte anapoda; dar rusul – el e omul care funcţionează în ambele direcţii; poate trăi aşa şi invers şi în ambele cazuri rămâne întreg.

Tags: , , , ,

13 Responses to “Dumnezeu fără şapcă, desculţ”

  1. Vladimir B. says:

    Un text despre Utopia lui Platonov a scris cu multi ani in urma, pe care l-am talmacit pre romaneste la rugamintea lui Vasile ERNU:

    http://www.observatorcultural.ro/CEEA-CE-NE-DESPARTE.-Brodsky-despre-raiul-lui-Platonov*articleID_21655-articles_details.html

    • Zenu says:

      L-am citit la Ernu pe blog – foarte captivant. Tre’ să mărturisesc că de acolo și s-a tras interesul meu pentru Platonov. Bine, și faptul că se găsea în biblioteca lui taică-miu…

  2. Vladimir B. says:

    …a scris Iosif Brodsky! Scuze:)))

  3. Nicolae Botan says:

    Mi se pare şi trist dar şi tare hazliu simultan din cele relatate (nu am avut ocazia sa lecturez cartea, dar cred că o fac cu prima ocazie, aşa că mersi pentru sugestie). M-a impresionat mult expresionismul tabloului “Muncitorii” de Filonov.
    Cît citeam mi-a venit în cap Dovlatov, in special istorioarele lui scurte în care se face haz de necaz dar deja despre era bolşevizmului dezvoltat, a scris franc, căci a scris din exil… (dacă nu ai ajuns pînă la el, îl recomand, pe lib.ru este destul http://www.lib.ru/DOWLATOW/).

    • Zenu says:

      Mersi de recomandare, Nicu. Am să-i dau curs, căci îmi fac din ochi cărțile lui Dovlatov. Nu am ajuns până la el pe motivul că într-o vreme citeam foarte mulți scriitori ruși bizari. În total am citit 60 de cărți rusești. Însă cu vreo zece ani în urmă m-am „reprofilat” pe japonezi și am citit doar două cărți de autori ruși. Una este acest „Cevengur” de Platonov, în timp ce cealaltă este „Zapiski ohotnika” de Turghenev. Dar cred că e vremea să ridic acest moratoriu.

      Apropos, actualmente top 5 al cărților citite (din 1987) arată în felul următor:

      Franţa 68
      Japonia 65
      Rusia 60
      SUA 58
      România 56

      • Nicolae Botan says:

        …vai de mine, ceea ce scrii seamana mai mult cun fel de sport… niciodata nu am numarat cit si ce citesc (am facut-o “dezinteresat” 😀 ). Dar cred ca fiecare are modalitatea sa de abordare… oricum important e rezultatul 😉

        PS: Si eu la fel, mult timp din principiu nu vroiam sa citesc literatura rusa, dar cu timpul m-am convins ca romanofilia nu trebuie sa presupuna si rusofobie, la urma urmei arta (si cultura) veritabila nu trebuie sa aiba granite si monopolul unei natiuni… asa ca pur si simplu ma stradui sa nu asemuiesc atitudinea mea fata de rusi cu placerea de a le savura capodoperele artistice.

        • Zenu says:

          Pardon! 🙂 O deprindere care s-a format din școală. Inițial, ținerea unui jurnal de cărți era parte din curriculum, apoi… pur și simplu nu am avut motiv să mă descotorosesc de acest obicei. Parte din „vină” aparține și seriei sovietice ”Inostrannaya Literatura” – eram tentat să citesc cum scrie un islandez (Haldor Laxness), un bosniac (Mesa Selimovic) sau un chinez (Lao She)… Tot acolo i-am descoperit pentru prima oară pe Garcia Marquez, Asturias, Cortazar, Vargas Llosa. Așa că, deh, am un interes ;).

  4. Victoria Raileanu says:

    Bravo pentru acest exercitiu de traducere ! Stilul lui Platonov este o adevarata provocare pentru un eventual translator. Tentativa ta mi-a dat si mie chef sa ma pun la incercare in acest sens. Iata cateva fragmente din roman care mi s-au parut revelatoare in ceea ce priveste natura comunismului rus.
    1. Acest pasaj trimite, dupa parerea mea, la mostenirea slavofila a bolsevismului.
    Copionkin si Dvanov in timpul sederii lor in comuna “Prietenia saracului”

    – Cum le zice la cuvintele care sunt neintelese ? Intreba Copionkin cu modestie, tertini, sau cum ?
    – Termeni, raspunse scurt Dvanov. In adancul sufletului acesta iubea mai mult ignoranta decat cultura, necunoasterea fiind pentru el un camp neintinat, pe cand cultura ii aparea ca un ogor parajinit, vlaguit de iarba rea si care nu va mai rodi nimic altceva. De aceea, Dvanov era multumit ca revolutia a plivit iremediabil in Rusia acele rare parcele de verdeata a culturii, iar poporul cum a fost, asa si a ramas camp neatins – nu ogor, ci teren manos, niciodata lucrat. Dvanov nu se grabea insa cu semenatul: el avea convingerea ca tarana buna nu va tine mult si va naste de la sine ceva nemaipomenit si pretios, doar de vantul razboiului din Europa occidentala n-ar aduce semintele buruienii capitaliste.

    2. Fragment care exprima bine consecintele alienarii inteligentsiei revolutionare de viata si interesele cetatenilor.
    Despre starea de spirit in oras la inceputul aplicarii NEP-ului.

    Oamenii au inceput sa se alimenteze ceva mai bine si si-au mai tras un pic sufletul. Stelele insa nu mai tentau chiar pe toti-cetatenii erau satuli de idei marete si de spatii infinite: ei au avut timp sa se convinga ca stelele pot deveni ratii de o mana de graunte, iar idealurile sunt pazite de paduchele de lingoare.

    • Zenu says:

      Vica, merci pentru contribuție!

      Platonov e superlucid. Încă nu am apucat să termin romanul (lectura la mare are ritmul ei :(), dar deja anticipez că comunismul care pare să funcționeze în imaginația vivace a lui Karl Marx, se poticnește de realitate.

      În Cevengur se caută „locul gol” unde s-ar putea construi comunismul, însă oricât se încearcă iese prost. Fără proprietate, omu n-are chef să se speteze muncind. De altfel, NEP-ul este un eșec al comunismului aplicat ;).

      Dar sunt și kibbutzurile! (bine, asta nu la Platonov)

  5. Victoria Raileanu says:

    Nici eu inca nu l-am terminat dar tre sa zic ca am ajuns la un moment al actiunii romanului care frizeaza oroarea cea mai profunda, moment ce dezvaluie abisurile personaliatii “japonezului”, facatorul de comunism. Ma face sa ma gandesc la demonul lui Edgar Alan Poe, care vegheaza asupra nefiintei. Cand ma gandesc ca Platonov a murit de moarte buna, tinand in sertar acest roman pe intreaga durata a epocii staliniste…

    • Zenu says:

      Observ că suntem la aceiași pagină. Ține pasul! 😉 Eu intenționez să-l dau gata azi (sau poate, totuși, mâine).
      Ai dreptate, e ciudat că Platonov a murit de „moarte bună”. Pe de altă parte, cred că făcea parte din plan. Așa cum Platonov a ridiculizat puterea sovietică, pe dinăuntru, la fel și puterea l-a „omorât” în calitatea sa de om de litere. A-l lăsa în viață și a nu-i publica opera or nu era un fel de a spune: nu te publicăm nu fiindcă ne este teamă, ci din cauza că opera ta nu face para chioară…. Or, un scriitor are nevoie de un cititor ca să-și dea seama dacă ceea ce este scris are și sens…
      Chiar și pe vremea lui Hrusciov se pare că a văzut lumina tiparului doar prima parte a romanului – cea care nu conținea distopia japonezului; a doua a trebuit să aștepte perestroika. Când mă gândesc ce vremuri…

  6. […] Andrei Platonov – Cevengur […]

  7. […] nu aici, ci în jungla mexicană. La mare mi-l iau pe Andrei Platonov în valiză să văd cu ce se termină experimentul comunismului în „Cevengur”. Cu eșec inevitabil. În schimb, Andrei Platonov este descoperirea literară Nr. […]