December 1, 2010 Off

Revoluşn!

By in literatură, rusia

E complicat să abordezi într-un cadru coerent Comuna din Paris, revoluţia bolşevică, revoluţia florilor şi revoluţia twitter. Măsura lucrurilor depinde de ce urmează, prin urmare trăsăturile comune sau diferenţele la etapa desfăşurării evenimentelor sunt într-o oarecare măsură neglijabile. Interesant… Este o valoare adăugată de la punerea lor la fierbere în acelaşi castron?

Caut răspunsul în antologia compilată de Zahar Prilepin.

…Dar totuşi ideea unei antologii tematice repugnă. Între paranteze: Borges era un meseriaş al antologiilor, dar el chiar alegea crema cremelor, pe când aici… De ce repugnă? Imaginează-ţi un meniu format în totalitate din desert. Cât n-ai fi de amator, dar tot îţi stă mintea la salată şi felul doi. Dar ai numai deserturi. Şi atunci o faci cum ai face la o degustare: le iei rând pe rând, guşti câte puţin şi cauţi să observi geometriile gustului – tangente, paralele, perpendiculare.

Aşa şi Prilepin. În antologia “Революция. Revolution“, Zahar ne serveşte bucate/bucăţi din revoluţiile franceză, bolşevică, latinoamericană. Cel mai iscusit însă, după mine (căci aici dă dovadă de o măiestrie de somelier), Zahar Prilepin ne serveşte numitorul comun al atarelor revoluţii în acest fragment admirabil:

Setea atotcuprinzătoare de libertate – iată motivul oricării Revoluţii. Libertate ca dreptate, libertate ca festin comun.

Faptul că cei de sus nu mai pot conduce ca pe vremuri, iar cei de jos nu mai vor să trăiască la fel cum au trăit, este şi el important, însă oarecum secundar: tot felul de clase şi formaţiuni. Primar e faptul că poezia şi muzica se revarsă peste maluri. În el se ascunde motivul principal şi efervescent al oricărei schimbări.

Cât sânge şi teroare n-ar fi adus revoluţiile (căci ele au adus şi sânge şi teroare şi vor aduce şi în viitor, blestematele) – setea de schimbare este imbatabilă: la fel ca setea de apă, ca dorinţa de a face copii, ca visul de a face raiul pe pământ. Şi cât de mult nu ni s-ar explica nouă, celor fără de astâmpăr, că “am trecut deja prin toate astea, am trecut! şi cunoaştem cu ce se termină toate!…” – oricum lumea va căuta să încerce şi să tot încerce să parcurgă acest drum.

Fiindcă atrage.

Aşa orice copil este atras să păşească într-o băltoacă de ploaie, ca după aia să sufere dulce-amar de gripă. Aşa orice tânăr pătrunde într-o femeie, ca să sufere dulce-amar de cumplită singurătate. Aşa orice naţiune virulentă pătrunde în noua sa existenţă.

Doar aşa.

Introducerea făcută de Zahar Prilepin se citeşte uşor şi vesel: omul cântă, nu bolmojeşte. Cu antologia de texte mai complicat. După cum spuneam – greu să consumi un meniu format doar din deserturi (deşi dulicurile sunt ultimul lucru la care stă mintea când citeşti despre tragismul evenimentelor descrise). În tot cazul, am fost marcat de câteva: nuvela lui Jack London “Mexicanul” în care un tânăr fatalist face pugilism ca să finanţeze revoluţia din patria sa; micro-romanul “Vântul” al lui Boris Lavrenev despre un matros care inter alia îl omoară pe un ofiţer care, la rândul său, într-o manieră grotescă îi apărea în vise în chip de gândac cu mustăţi uriaşe care-l gâdilau pe subsiori; şi, în mod special, de nuvela lui Andrei Platonov “Omul tăinuit” a cărei personaj este un visător pragmatic înrudit cu mecanicul din “Cevengur”.

Citirea unei antologii predispune la abordarea mai multor unghiuri de vedere asupra aceluiaşi fenomen. Revoluţia ca necesitate? Revoluţia ca teroare? Revoluţia-cântec? Revulţia-glonte? Pe toate le anihilează Jorge Luis Borges cu povestirea “Tema trădătorului şi a eroului”, prezentă şi ea în finele acestei antologii. În cele din urmă, revoluţia mai e şi o poveste, iar poveştile ţesute de lumea asta nu-s decât patru: oraşul asediat, călătoria, dragostea interzisă şi zeul care se sinucide. Revoluţia e un pic din fiecare.

Tags: , , , ,

Comments are closed.