December 3, 2011 Off

Prezentul omniprezent

By in europa de est, literatură

Cheia se întoarce în broasca ușii de la moară. Broasca țăcăne între degetele lui Windisch. Windisch numără. Windisch își aude tâmplele zvâcnind și își spune: „Capul meu este un ceas”. Bagă cheia în buzunar. Câinele latră.

Așa stă scris în romanul Hertei Müller „Omul este un mare fazan pe lume ”. O fi. Dar de ce?

Extrag acest pasaj la întâmplare. Aici și mai departe toată acțiunea are loc la timpul prezent. Cu excepția viselor și a amintirilor. Senzația numărul unu provocată de acest prezent omniprezent este tulburătoare. De parcă timpul ar sta pe loc. Trecutul s-a consumat. Viitorul depinde de cum te tocmești cu poștărița, preotul și milițianul ca să-ți faci rost de acte. Fără acte în regulă viitor nu există. Windisch și familia sa sunt prizonierii unui prezent găunos în care câinele latră, cucuveaua zboară, iar muierile își trag fustele pănă la brâu ca să facă rost de acte.

Senzația numărul doi e deprimantă. Înșiruirea acțiunilor prezente îmi este cunoscută. Când citești o piesă de teatru se întâmplă ca printre replici să dai de o serie de pasaje care nu fac altceva decât să lămurească regizorul (sau cititorul) cum stau lucrurile pe scenă. Aceste pasaje nu fac parte din acțiune. Ele sunt niște comentarii la acțiunea care se conține în schimbul de replici. Romanul Hertei Müller e o lungă notă de subsol. Istoria șvabilor în România e o tristă notă de subsol. Un popor în așteptarea propriei identități, deh…

Cortina cade.

 În spatele Cortinei de Fier rămâne cealaltă țară. Să nu i se rostească numele. Irene este protagonista romanului „Călătorie într-un picior ”. Emigrantă. Intră în mașina de tocat cetățeni germani. Funcționarii sunt circumspecți. Toate biografiile sunt greșite. Funcționarii deschid condiționat brațele pentru a-i primi pe noii lor compatrioți. Se așteaptă ca aceștea să fie fericiți și îndadorați. Dar lor nu le reușește acest lucru. Toate legăturile cu trecutul au rămas în cealaltă țară. Dincoace este Franz, Stefan și Thomas. Irene îl vrea pe Franz. Stefan o vrea pe Irene. Irene se culcă cu Thomas care-i homosexual.

– Există oameni dinspre care te ajunge în același timp și răul, și binele, spusese Thomas. Sunt îngeri tulburi, la care binele este atât de necruțător, iar răul, atât de neajutorat, încât n-ai cum să le faci față. Trebuie să schimbi strada atunci când vezi un înger tulbure. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, încât nu ajung să cunoască astfel de creaturi. Eu nu am deloc. Sau foarte puțin. Dar nici nenorocul meu nu-mi e la îndemână. Zilnic, împotriva voinței mele, trebuie să mă străduiesc pentru nenorocul meu.

– Când nu vei mai face nimic pentru el, spusese Irene, atunci vei avea noroc.

Herta Müller scrie cu ochii mijiți. De parcă în spatele cuvintelor s-ar ascunde o beznă de sensuri care îți scapă dacă stai să te holbezi la ele. Se agață de lucruri. Lucrurile au mai mult suflet decât oamenii. Picioarele duc trupurile. Umbrele se urcă pe perete. Ochii se ascund în spatele pleoapelor. Herta Müller se agață de verbe. Verbele au mai mult adevăr decât substantivele. Toate substantivele sunt niște etichete false. Iar verbele nu mint. Mai ales dacă-s la prezent.

Îmi place de șvăboaică. E un înger tulbure. E îmbucurător că cei cu Premiul Nobel n-au schimbat strada atunci când au întâlnit-o.

Tags:

Comments are closed.