April 20, 2012 Off

Premoniţii despre literatura antarctică

By in america de nord, literatură

Stau şi mă minunez de mununăţia prozei americane. Câtă vigoare, câte idei! De la Lost Generation  până la Beat Generation  e o cale presărată cu diamante. Şi câte cotloane neivestigate mi-au rămas ca să le explorez. Faulkner, Steinbeck – nici n-am apucat să-i cunosc încă. Atât de recenţi şi deja clasici. Ş-apoi nici contemporanii nu se lasă mai prejos: Roth, Wallace, Foer, Franzen… se prăjesc la foc mic pe lista de aşteptare.

Acum îs cu Henry Miller. “Sexus” a fost o bombă erotică care a bulversat lumea literară. Din perspectiva respectivei, ai zice că autorul s-a călugărit când a scris “Plexus” – e mult mai cuminte, practic un virgin.  Ce-o fi să urmeze în “Nexus” nu ştiu, dar mi-a venit în gând următoarea idee năstruşnică. “Răstignirea trandafirie”, formată din cele trei romane scrise în 1949, 1953 şi, respectiv, în 1960 este letopiseţul devenirii unui scriitor.

Senzualismul din primul roman nu reflectă altceva decât dorinţa arzătoare de a scrie (de a juisa prin scriitură), fără ca aceasta să se materializeze într-un fel concret. Discursuri beţive, vise şi aiureli – acesta e ţesutul din care se plămădeşte “Sexus”. Într-al doilea roman din trilogie avem de-a face cu tentativa de a scrie, de a deveni realmente scriitor. Încercările de înghesui tot universul într-o coală de hârtie sunt caracteristice pentru unul care şi-a întâlnit vocaţia însă nu ştie (deocamdată!) ce să facă cu ea. Toţi prietenii, amintirile din copilărie sunt trecute în catastif, fără o ţintă anume. Unica justificare pentru a fi băgate în roman e însuşi faptul că ele există. “Plexus” este despre totul şi nimic. În fond, avem de-a face cu ego-ul gonflabil al lui Henry Miller, umflat până în punctul de a se sparge. Mă dau cu bănuitul, desigur, dar, de dragul simetriei, lansez ipoteza că în “Nexus” ne vom întâlni cu scriitorul format care ajunge să realizeze că scriitura nu e decât un mijloc, un instrument, o cale de cunoaştere a sinelui. Ce faci cu dalta respectivă – iată întrebarea!

Încă un gând primăvăratic: ce-ar fi fost beatnicii fără precursorii lor europeni? Mă refer la Villon, Beaudelaire, Rimbaud şi alţi răzvrătiţi. Îţi imaginezi câţi ani şi kilometri a avut de parcurs spiritul pentru ca să se întrupeze pe un continent viran (mă rog, viran după jertfirea populaţiei băştinaşe) ca să facă o astfel de literatură să vibreze. Dacă aşa stau lucrurile, număraţi-l, vă rog, pe Cristofor Columb şi pe Eric cel Roşcat printre întemeietorii literaturii nord-americane. Au fost şi ei nişte deschizători de pagini albe, la urma urmei!

Şi dacă aşa stau lucrurile, de ce nu ne-am imagina o nouă literatură care ar urma să se nască în Antarctida peste vreo juma de secol? Imediat după sfârşitul încălzirii globale, dar până la transformarea pinguinilor în păsări zburătoare! Oare se vor regăsi antarcticii în scrierile lui Henry Miller?

Tags:

Comments are closed.