March 3, 2011 4

Moș Neagu

By in digresiuni, europa de est, literatură

L-am admirat pe Neagu Djuvara din momentul în care i-am citit „Amintirile și poveștile mai deocheate”. Ei, dapoi aia n-a fost lectură pe bune – am sorbit cartea dintr-o înghițitură (două!) atâta cât m-am aflat în transport public. Adevărul e că am cumpărat-o pentru copertă și ilustrații. Dar scriitură mai mustoasă și originală nu am mai întâlnit la români. E sublim. Mai recent am împrumutat „Amintiri din pribegie”. Iată o încercare veritabilă de a depăna șirul anilor fără ocolișuri și fără retușuri.

Cu ocazia pribegiei lui Djuvara (sărmanul, aș zice, deși nu e cazul să fie jelit) aflăm vrute și nevrute despre o epocă tumultoasă numită „războiul rece”, epocă care a măcinat destine mai dihai decât o râșniță diabolică. Iată-le înșirate în fața ochilor, nu fapte seci în format documentalist, ci povești presurate cu sarea și piperul viețeii cum numai Moș Neagu poate țese. Trecut prin multe (diplomație, spionaj, jurnalistică, consiliere diplomatică, catedră academică), Neagu Djuvara recreează traseul București-Paris-Niamey-Paris-București, oferind o punct intim de vedere asupra istoriei.

Cu mare greu m-am abținut să nu dau mai devreme câteva citate ca să apreciezi și tu care este croiala acestor amintiri din pribegie.

Vorbind despre spionaj, nu-i scapă detaliile picante din Germania post-belică:

Douăzeci de luni la München fără alt contact cu nemții decât cumpărăturile la băcănie sau comenzile pe la restaurante ori la fantastica berărie de tip medieval Hofbräuhaus, unde te așezai cu alți opt-nouă la întâmplare, la mese mari de lemn. Chelnerița, mai apropiată de Dicke Bertha decât de Gretchen, trântea pe masă câte zece căni o odată, de un litru de bere fiecare, câte una după fiecare deget, pe când în culoarele dintre șirurile de mese, coloane neîntrerupte se îndreptau către fundul sălii, unde scria cu litere de o șchioapă PISSOIR, probabil de pe vremea războaielor napoleoniene. Mai târziu, în noapte, când sutele de mușterii erau bine încălziți și orchestra de tromboane în culmea însuflețirii, vecinii de o seară se luau de braț și se bălăbăneau ritmic urlând cântecele în cor cu fețele congestionate și ochi sticloși.

Face observații bine ochite, chiar dacă-s preluate din vorba filosofului:

Într-o zi, Cioran, cu acea mutră de dezgust pe care o lua câteodată strâmbând din nas și încrețindu-și fruntea, înfigându-și mâna în părul vâlvoi, îmi spusese:

– E un tip de politician de provincie, dinainte de război…

E drept că Veniamin vorbea cu emfază și prețiozitate, tot un fel de limbă de lemn a politicienilor de altă dată – căci, deși limba de lemn a marxiștilor rămâne un model de neegalat, există totuși un limbaj deosebit, caracteristic propriu acelora care fac profesiunea de a minți poporul. Când i se îmtâmpla lui Veniamin să pomenească numele lui Iuliu Maniu, dădea capul pe spate, închidea puțin pleoapele și silabisea solemn, urcând glasul cu un semiton: „Venerabilul Maniu!”…

Surprinde vicisitudinile colonialismului care i-ar scăpa poate din vedere unui occidental:

Francezii au avut o viziune mai simplă – ca să nu spun mai simplistă: civilizația era una – bineînțeles, a lor. Deci un dispreț total pentru culturile locale. Învățământul să se facă direct în franceză și numai în franceză. Și, întrucât nu-și dăduseră măcar osteneala să redacteze manuale școlare, adaptate fiecărei colonii sau măcar fiecărei zone geografice, manualele școlare franceze din metropolă erau folosite neschimbat, ceea ce avea câteodată urmări hazlii, ca, de pildă, micii africani recitând în cor la lecția de istorie: Nos ancêtres les Gaullois… „strămoșii noștri galii…” – frază rămasă de pomină pentru a caracteriza colonialismul francez.

Când ajung să-i citesc amintirile africane sunt tentat să transcriu fiecare fragment. Bună pentru diplomați și consultanți, memoria lui Neagu Djuvara, captează sâmburile cinic din development economics. Pe omul nostru n-ai cum să-l duci de nas.

Sunt lucruri care rămân nepovestite – e bine să rămână așa. O carte de amintiri nu e musai să fie act de exhibiționism. Mi-au rămas vreo 50 de pagini. Te las aici. Mă întorc la Djuvara.

Tags: , , ,

4 Responses to “Moș Neagu”

  1. Zenu says:

    Din ultimele 50 de pagini:

    Tot cugetând la acestea și la altele de același soi, am avut, subit, o revelație, o revelație care m-a speriat: nu cumva ar avea românul un dar aparte, un dar cu totul special – ce dar? un adevărat geniu: geniul de a organiza dezorganizarea! Și m-a apucat un fel de spaimă, de disperare: dacă – Doamne, ferește! – e corectă analiza mea, suntem pierduți în societatea modernă, în epoca globalizării. Înainte vreme, te puteai închide în țărișoara ta, să te mulțumești cu roadele pământului, mai schimbai câțiva drobi de sare cu turcul, pentru niște ibrice, ceva vite cu brașoveanul, pentru niște coase sau pentru o pălărie mai acătării și, în rest, să trăiești în plăcuta ta dezorganizare; că lapte, mălai, ceapă și miere tot se găseau, dacă nu dădeau seceta sau lăcustele. Dar azi, nu se mai putea. Vrând-nevrând, am fost târâți în economia mondială și, dacă nu ții pasul – cum aveam întotdeauna în plutonul meu doi-trei care târșâiau picioarele, de rămâneau din ce în ce mai departe de coloană și trebuia să le strigi mereu: „Ține aproape!!!” -, atunci sigur că vom rămâne codași în Europa și în lume.

    No cum să nu crezi că suntem un singur popor dacă avem un genofond atât de original?

  2. vladimir b. says:

    mie-mi plac, evident, ilustraţiile lui Gamarţ! textele le ştiu, încă de pe vremea Plaiului cu BOI…

  3. vladimir b. says:

    Mulţumesc de semnalarea blogului! El este atît de discret…

    Mai deunăzi m-am întălnit cu el la supermarket, era cu cei doi copii ai săi, cu soţia, la cumpărături…dar nici vorbă de vreo discuţie despre artă)))