August 11, 2008 Off

Sunt motan. Dar nu am nume…

By in japonia
Kamakura, Japonia

Utilizând propria expresie a lui Natsume Sōseki, trebuie să recunosc: cartea cu pricina este tutunul meu din ultima săptămână. Este genul de literatură care te poartă pe cărări ocolite, evitând cu desăvârşire subiectul, ignorând cu vehemenţă fabula (dacă admitem că asemenea există) şi întinzând curse ingenioase cititorului pentru a-l purta pe piste greşite. Dar chiar şi aşa lectura ei – trebuie odată şi odată să menţionez că titlul cărţii este “Măria mea, motanul” – e pe potrivă plăcută şi captivantă. Este posibil aşa ceva? Fără subiect sau fabulă s-ar crede că procesul lecturii nu poate fi decât anevoios şi plictisitor, dar lucrurile nu stau tocmai aşa – nu poţi compara un maraton cu o plimbare pe ulicioarele lăturalnice, iar citindu-l pe Sōseki savurezi gustul celor din urmă. Am cumpărat acest roman în răstimpul sejurului meu din capitala niponă. Eram în cartierul Nihonbashi care în pofida proximităţii de Ginza este populat o mulţime de sararimani[1] şi mai puţin de turişti. Întâmplarea era că mă aflam cu nişte treburi acolo şi cineva mi-a şoptit că aş putea găsi o librărie mare “Maruzen” cu o secţie de limbi străine. M-am aventurat într-acolo şi cu certitudine la etajul 4 am localizat literatura japoneză în traducere. Cred că am stat la dubii între un Yukio Mishima şi un Yasunari Kawabata, dar până la urmă am optat pentru Sōseki. Intuiesc că decisivă a fost coperta şi numărul de pagini  – 638 şi apoi, Mishima şi Kawabata se găsesc mai uşor acasă în timp ce unica mea întâlnire prealabilă cu Sōseki a fost într-o povestire de-a lui Haruki Murakami. “Măria mea, motanul” este până la urmă un titlu care captează atenţia, iar pisicile sunt frecvente la Murakami şi Cortázar – deci nu are cum să nu mă nimerească! Cu pisici sau fără, cele 638 de pagini au stat în aşteptare pe poliţă vreme de fără puţin jumătate de an. În schimb acum ele îmi oferă plăcerea imensă de a re-vizita barem imaginar locuri plăcute. Referinţe la localuri din Asakusa sau mănăstiri zen din Kamakura nu trec neobservate şi este surprinzător ca pe fundalul unor denumiri exotice să sclipească nişte luminiţe vizuale. Nemaivorbind de semnul de carte “Maruzen” care mă invită… hm… nu să citesc, ci să trag o raită prin Ginza, Shibuya sau Tsukiji de parcă ele s-ar afla în continuare la distanţă de câteva staţii cu metroul. Şi chiar dacă fiind în trecere prin Kamakura nu am reuşit să identific casa unde a locuit Yasunari Kawabata sau mănăstirea unde a stat o vreme Natsume Sōseki, îmi place să cred că am simţit spiritul maeştrilor atunci când am vizitat mănăstirea Hase-dera (în imagine) sau am colindat fără ţel ulicioarele din centrul oraşului până la litoral. Dar să nu creadă cineva că Natsume Sōseki e pus la socoteală doar pentru faptul că gâdilă nişte terminaţiuni nostalgice de-ale memoriei mele. Chiar deunăzi mi-am consacrat ceva timp încercând să-l plasez în tabăra scriitorilor cunoscuţi invocând anumite influenţe şi similarităţi. Indubitabil, există în el un ton uşor sarcastic (uşor la prima vedere doar) care aminteşte de nimeni altcineva decât Jerome K. Jerome, dar asemănarea nu este decât superficială: la Jerome – uşor; la Sōseki – greu. Digresiunile frecvente şi refuzul la fabulă amintesc de Laurence Sterne despre care, din păcate, ştiu doar prin intermediul unui eseu de Umberto Eco. Până în acest moment comparaţiile mele sunt pertinente, fiindcă este cunoscut faptul că Sōseki a studiat la Londra literatura engleză. Dar personajele din “Măria mea, motanul” – tipi excentrici şi pierde-vară mă duc cu gândul la Calac şi Polanco, din “62. Model de asamblat” de Julio Cortázar şi aici cronologiile o i-au razna fiindcă Sōseki debutează pe timpul războiului ruso-japonez, în timp ce argentinianul mai are 7 ani până să vadă lumina zilei. O influenţă inversă – Sōseki-Cortázar – deşi posibilă este improbabilă. Oricum, la Cortázar acolo unde se termină sarcasmul începe imposibilitatea iubirii, comunicării, comunicării-prin-iubire, în timp ce la Sōseki comunicarea şi amorul rămân sub semnul ironiei până la capăt. Dar, şi la unul şi la celălalt, acelaşi mod angajat de a pierde timpul, aceiaşi febrilitate atunci când e vorba de a nu face nimic… Un lucru rămâne de rezolvat: să fii într-atât de decepţionat de regnul uman încât să scrii un roman la persoana întâi din punctul de vedere al unui pisoi este o imensitate şi anume, fiind o imensitate, dă de bănuit. Dacă nu am făcut acest lucru până acum nu pot să întârzii mai mult şi aduc la cunoştinţă imediat că romanul este punctul de vedere al unui motan care, cu o tentă de superioritate faţă de rasa umană, observă întâmplările din casa stăpânului său – un profesor mediu dacă nu mediocru vizitat din când în când de un cerc de prieteni excentrici. Gaşca de prieteni simte o oarecare fascinaţie combinată cu nedumerire faţă de tot lucrul occidental şi priveşte de sus restul societăţii japoneze. O piramidă simplă în vârful căreia nu este altcineva decât motanul narator. Dar cu siguranţă, mizantropia ar fi o explicaţie prea simplă. Cu certitudine să fii mizantrop şi să aderi la punctul de vedere al unui motan sunt lucruri diferite. Poţi să tratezi cu dispreţ prostimea şi să te izolezi în mijlocul rasei umane fără a-ţi nega totuşi apartenenţa la aceasta! Prin urmare cred că lucrurile sunt cu un gram mai complicate şi mă aventurez să explic cum anume: Lăsând la o parte mizantropia este legitim să credem că pentru a trata despre o serie de lucruri pentru Sōseki este necesar să părăsească punctul de vedere uman cu desăvârşire. Este o comoditate – atunci când motanul lansează un atac asupra şobolanilor comparându-se cu nimeni altcineva decât amiralul Tōgō în timpul bătăliei de la Tsushima; dar şi o necesitate – atunci când încearcă să pună în discuţie subiecte pe care însuşi pusul în discuţie le devalorizează. Este ca atunci când fiind puse la dubiu patriotismul, capacitatea de compasiune sau dragostea unuia, acesta este impus să le apere, iar însuşi ideea de a apăra ceva care cu greu poate fi numit (sau explicat) pare să legitimeze tot mai mult dubiile şi să discrediteze tot mai grav pe cel ce se dezvinovăţeşte (fiindcă sinceritatea nu se justifică niciodată). Nu ştiu dacă reuşesc să mă fac foarte limpede, dar intuiesc că la Sōseki este vorba despre exact acest lucru: nu poate fi patriot (sau îndrăgostit) decât spunând lucrurilor pe şleau, dar fără a se disocia de ele. Prin urmare îi este necesar să părăsească “eu-l” uman ş
i să adopte un “eu” temporar care poate spune/meuna tot ce-i trece prin minte.

I Am Cat
I Am a Cat

Fac această descoperire în timp ce stau la o halbă de bere asortată cu cartofi şi scrumbie (spre aprobarea oricărui pisoi) şi mă gândesc în continuare că viaţa e fascinantă şi plină de paradoxuri. Ca să vezi: un mizantrop căruia îi este milă de oameni! Îmi place tot mai mult acest Sōseki şi fiindcă îmi mai rămân 314 pagini de ulicioare dosite mă opresc aici pentru ca să pot continua.

[1] din engleză – “salary man” (jap.)

Tags: ,

Comments are closed.