June 17, 2005 1

Eroul din pădurea norvegiană

By in japonia

Înainte de al citi pe Murakami am avut ocazia să aud elogiile aduse la adresa lui. Lucru care m-a făcut mai reticent. În plus, mă gândeam că dacă e un autor bun (şi autori buni până la acel moment aveam câţiva la mână printre care Borges, Kundera, Cortazar, Pavić şi Eco – pe care i-am citit şi răscitit) nu voi avea încotro şi-l voi citi în întregime după care nu voi mai avea ce face (drăcie!). Mi s-a întâmplat cu Cortazar: l-am citit dacă nu în întregime, atunci la vre-o 90 la sută din opera lui tradusă în rusă şi română. Argentinianul m-a părăsit pentru lumea cea bună cam prin 89 şi de la o bucată de vreme am rămas cu o foamete cortazariană nestinsă. Cu fiecare autor nou păţesc cam acelaşi lucru – mă tem că s-a duce şi-l voi fi descoperit prea repede (de fapt, prea devreme) sau se va epuiza şi mă va dezamăgi teribil de mult (cum mi s-a întâmplat cu Coelho pe care de la “Unsprezece minute” încoace nu prea am ochi să-l citesc).

Odată încheiat acest preludiu necesar lecturii mă re-găsesc în vacanţă la Neptun, pe plajă, fără cărţi de citit (căci ştiut lucru în România cititorul basarabean nu are ce căuta cu cărţile de-acasă, adică ruseşti). Privesc leneş tarabele cu paperback-uri de la editura Polirom şi, între-o bere Timişoreană, o după-amiază cam noroasă şi o toropeală de somn, mă aleg cu un roman proaspăt-prospeţel de-al lui Haruki: “Pădurea norvegiană”. Răsfoindu-l identific câteva repere: un refren de Beatles, câteva referinţe la F.S. Fitzgerald şi tranzacţia e încheiată – în câteva minute stau tolănit pe chez long sub un nouraş obraznic, vis-a-vis de marea nu tocmai liniştită şi mă cufund cu nesaţ în universul studenţesc nipon.

Dacă îmi amintesc eu bine, chiar din prima sută de pagini nimeresc peste citata protagonistului pe care sunt nevoit să o întorc pe o parte şi pe alta. Zice Toru Watanabe, că nu-i place să-i citească decât pe autorii care au murit până a se naşte el, astfel, rezonează eroul romanului, este protejat de filtrul timpului de a citi tot felul de rahaturi. Din cauza că mie îmi plac anume scriitorii vii, sau mai bine zis din cauza că-mi doresc (obraznic de egoist) să-i mai ştiu scriind de vreme ce-mi plac, ideea lui Watanabe îmi pare năstruşnică şi îndoielnică: dacă Murakami este cel prin care glăsuieşte eroul – atunci negoţul îi iese anapoda! Să nu vândă el nici o carte din cauză că răsfăţaţii de Watanabe aşteaptă să moară ca să vadă dacă cărţile li-s bune?!? Totuşi, nu pot să afirm că ideea n-a prins rădăcini în mine. De la o vreme încoace mi-am inventat o regulă de a citi la fiecare 5-10 autori modern câte vre-un clasic. În acest fel am “recuperat” câte ceva din Turghenev, din Balzac şi Flaubert. Fără de acest gând nu ştiu dacă m-aş fi aventurat vre-o dată în Cervantes ca să nu mai pomenesc de Alighieri. Vocea timpului e ceea ce mă pasionează în aceste fantome: voce care fixează nişte repere, zicând parcă: “Ia vezi, de-aici începu aventura spiritului, pe-aici a trecut, dincoace a făcut o cotitură”. Dacă cu câţiva ani mai înainte mă enerva Pasternak care-mi părea atunci mie că scrie ca şi cum într-o altă limbă (atât de anevoios faţă de stilul tipografic născocit de Hemingway derulau evenimentele încât mi-era silă să întorc pagina), acum am învăţat să-mi reglez fazele de recepţie (aşa cum ai regla frecvenţele la radio) şi să-mi închipui că eu sunt cititorul pentru care scria să zicem Cervantes.

Fabula am citit-o ca pe o adaptare nipono-studenţească a romanului “Blândeţea nopţii” de acelaşi Fitzgerald (e vorba de o dragoste şovăielnică pentru două femei, una cu mintea un pic luată razna şi alta cam prea sănătoasă). Ce mi s-a părut un bonus la blândeţea nopţii era lumea lăuntrică a celui care iubeşte, o lume calmă, resemnată, undeva chiar frigidă… Dacă în romanul americanului asistăm la o dramă sufletească a celor două femei, nouă, cititorilor, oferindu-se invitaţia de a le iubi pe rând pe fiecare din ele şi a fi complici eroului principal (dacă nu autorului), atunci în romanul lui Haruki Murakami suntem invitaţi la un spectacol. Deşi mai tânăr ca ani, Toru Watanabe este mai contemporan şi ceva mai cinic. El nu se complică: o iubeşte pe prima (nebuna) pătimaş-tânguitor, pe cealaltă (sănătoasa) mărinimos-prieteneşte. Primei îi dă, de la a doua primeşte. S-ar părea că eroul lui Watanabe ar trebui să ne fie mai puţin simpatic decât cel al lui Fitzgerald (fiindcă e mai conştient), dar anume din cauza că nu ne invită să-i luăm locul ci doar ne permite să asistăm (ca spectatori!) la drama lui (pe care o joacă cu detaşare) – ne este mai apropiat.

Nu întâmplător în roman se mai joacă un rol: cel al prietenului lui Watanabe, un tip ciudat, un nihilist nipon care parcă descinde dintr-un XXX – “eroul timpului lui Lermontov”. Chipeş, bogat şi nefericit, ăla nu poate şi nici nu vrea să iubească (e un joc prea ieftin pentru el!), în timp ce Watanabe încearcă. În felul său posac, dar cinstit Watanabe înaintează cu paşi mărunţi într-o direcţie pe care nu o cunoaşte – tot ce ştie e că dacă o să iuţească pasul o să se izbească de zid (sau o să se prăvălească în abis, ceea ce-i totuna).

Mai târziu am priceput că “Pădurea norvegiană” probabil că n-a fost cel mai potrivit roman al lui Murakami cu care să încep să-l citesc. Pentru Murakami – un roman experiment, unul în care autorul îşi propusese să scrie realist şi prin care îşi demonstrează sieşi acest lucru. În opera lui Murakami el stă oarecum aparte deşi prin el am reţinut două lucruri:

  1. Deja prin Toru Watanabe ne confruntăm (sau, mă rog, mă confrunt eu) cu acea armură emoţională care nu-l lasă să se ataşeze de realitate. De aici, neputinţa de a iubi (viaţa???) care se regăseşte în celelalte romane ale lui Haruki Murakami.
  2. Prietenul lui Toru Watanabe este un alter ego in extremis, un celălalt, o oglindă distanţată în care eroul principal îşi vede propria reflecţie şi de la care încearcă să fugă. De aici, necesitatea de a iubi (viaţa!!!), de a găsi sensuri, a dezlega noduri, etc.Între “Pădurea norvegiană” şi următorul roman al lui Murakami trecu mai mult de jumătate de an. Eram în luna martie, destul de confuz şi nesigur pentru a citi…

Tags:

One Response to “Eroul din pădurea norvegiană”

  1. […] Murakami s-a produs pe traseul dintre litoralul dobrogean și carpații ardeleni. Se numea „Pădurea norvegiană”. Avea gust de nisip, timișoreană brună și miros de tren accelerat. Apoi am trecut la […]