June 17, 2005 1

Sfârşitul lumii cu o ladă de bere

By in japonia

După Cronica păsării-arc m-am ales cu un nod în gât pe care nu l-am putut rezolva multă vreme. Eram conştient de forţa pe care o avea (sunt cărţi cum, de exemplu, Şotronul de Cortazar care îţi modelează destinul şi deaceia trebuie să fii foarte atent cu ele), atras fiind la sigur, dacă nu de mesajul autorului atunci cel puţin de ritmul specific al relatării. Un univers în care până şi cele mai neverosimile şi nefaste aventuri se petrec într-un anturaj familiar: staţii de metro, supermarket, muzică rock (sau jazz, sau clasică), western-uri holliwoodiene, maşini de spălat, etc. Chiar şi pentru un basarabean ca mine care dacă coboară în metro o face numai nu în propriul său oraş, acest univers împleticit simbiotic cu fantasticul, conferă o ambianţă liniştitoare.

În acest fel, au mai trecut câteva luni până nu am deschis următorul roman al lui Murakami. Am procurat Ţara aspră a minunilor la Moscova şi am citit-o aproape în întregime pe durata călătoriei la Washington. Pe urmă am plimbat-o din oraş în oraş de la East Coast la West Coast şi înapoi chit că beneficiam de un program guvernamental SUA. Datorită celor câtevaişpe ore în avion petrecute în compania lui Murakami căpătasem cu adevărat impresia că zbor la “capătul lumii” şi nu aş fi rămas de loc mirat dacă următorul popas ar fi fost în futurista capitală niponă.

Originalitatea frapantă a romanului datorează felului cum a fost scris. Pe două voci, autorul ne povesteşte istoria unui cifrator prins în mrejele unor relaţii mafioto-guvernamentale într-o societate post-capitalistă a viitorului şi peregrinările aceluiaşi personaj într-un univers interior frumos şi macabru la un loc. Prima voce este în aparenţă cea mai modernă operă de science fiction, în timp ce cea care o alternează este poezie curată. Prima e dinamică, a doua contemplativă. Haruki pretinde că a scris-o pe prima cu emisfera dreaptă a creierului – cea care răspunde de acţiuni şi decizii, pe când pe cealaltă cu emisfera stângă – cea ce domneşte peste emoţii. Nu ştiu cum se face una ca asta, dar ştiu că în timp ce citeam un capitol mă copleşea dorul de următorul (fiindcă schimbam frecvenţele) şi aşa mai departe.

Încerc să le disec pe rând:

Cum arată societatea viitorului? Ca formă este identică cu Tokyo din zilele noastre. Cu mici nuanţe: subteranele oraşului sunt populate de fiinţe misterioase, ostile oamenilor despre care se zice că nu ştie decât un cerc îngust de guvernamentali. În esenţă societatea nu mai este organizate în formaţiuni statale cu sisteme proprii de guvernare, tot ce se mişcă este înglobat în una din cele două formaţiuni:

  1. Sistemul, care este un fel de supra-stat organizat pe principiile corporaţiilor multinaţionale şi
  2. Fabrica, care este în opoziţie cu prima.

Despre Fabrică nu se cunosc prea multe, se ştie doar că concurează cu prima, fură ideile de la ea şi activează în ilegalitate. Deloc întâmplător cele două formaţiuni sociale sunt analogice cu emisferele creierului. In extremis, societăţile pot fi sau totalitare (chiar dacă în vârful lor se află nu un satrap, ci un principiu fundamental) sau contractuale (chiar dacă contractele nu se semnează la notar, ci se bazează pe legile nescrise ale lumii interlope). Din această perspectivă, mi se pare că monopolul este haina economică a totalitarismului. Este natural ca firmele să tindă spre monopol, este posibil ca într-una din variantele viitorului, o firmă să iasă învingătoare. Nu mă interesează dacă se va numi Microsoft. La celălalt pol, concurenţa dacă este cu adevărat liberă se transformă în jungla economică. Până la urmă tot Microsoft câştigă.

Dar toate acestea-s teme secundare în roman. Mi se pare că lui Murakami i-a părut potrivit să le includă în textul naraţiunii din cauza că semănă atât de mult cu emisferele cerebrale. Într-adevăr există două forme de organizare a activităţii: raţionamentul şi intuiţia, ierarhia şi echipa şi niciuna din ele nu este superioară celeilalte. Ambele mizează performanţa deşi pentru unele situaţii una este mai eficientă şi pentru altele cealaltă.

Putem modela evoluţia? O linie importantă a naraţiunii este cea a savantului-bunic. Angajat într-o serie de experimente revoluţionare, acesta se ocupă de criptografie. În lupta dintre Fabrică şi Sistem cifrarea informaţiei este esenţială, iar din moment ce orice cod construit de om odată şi odată va fi spart de un alt om, savantul îşi pune problema de a inventa un cod pe care nici creatorul să nu-l poată sparge. Fără a intra în detaliile tehnice, care sunt extrem de captivante pe toată durata lecturii, am să rezum următoarele: memoria veche a oamenilor (la care nu prea apelăm) poate fi înţărcată. Metaforic spus se ridică un gărduleţ în jurul ei la care accesul “eu-lui” este interzis. Numai subconştientul poate deschide o uşiţă prin care în ogrăjoara ermetică sunt “turnate” informaţii care ies pe o altă “uşiţă” – codificate.

Problema e că la o anumită fază a experimentului, cobaii – un grup de tineri cifratori încep să moară în circumstanţe neobişnuite. Pur şi simplu se stingeau. Ca nişte becuri. În cele din urmă din cei zece negri mititei nu rămase decât unul şi pe acesta îşi propune să-l salveze bunelul savant. Fiindcă îl mustra conştiinţa.

Am avut nevoie de această recapitulare pentru a demonstra că răspunsul la întrebarea dacă putem sau nu modela evoluţia nu poate fi decât unul etic şi răspunsul este negativ. Nu fiindcă nu avem nevoie de ştiinţă pentru a îmbunătăţi (o îmbunătăţim oare cu adevărat?) calitatea vieţii, ci pentru că deschizând capacul interzis s-ar putea să deschidem cutia Pandorei. Fie şi pentru un om aparte. Fie şi din acordul lui manifest. Cum să zic mai bine… utilitatea unei soluţii poate fi formulată în termeni de “pro” şi “contra”. Atunci când se deschide capacul, “pro” nu contează, contează şi un singur “contra”. Deaceia zic că răspunsul nu poate fi decât unul etic şi acela este negativ.

Ce se află sub capac? Partea asta mă interesează cel mai mult. În afara faptului că este totuşi o infamie ca cineva să-ţi deschidă capacul şi să pătrundă în măruntaiele fiinţei cu cine ştie ce scopuri acolo, mă menţin pe poziţia că să fiecare are dreptul şi chiar îndatorirea să-şi vadă de propriul sub-capac. “Cunoaşte-te pe tine însuţi” scria oracolul din Delfi şi din moment ce omul aşa sau altfel e măsura lucrurilor ar fi potrivit să ştim din ce constă această măsură ca să ştim cum şi ce măsoară. Mie personal îmi pică bine ideea că înăuntrul fiecăruia ar mai exista ceva. O legendă, un mit personal, un oraş. Ca să leg istoria Capătului lumii cu cea a Păsării-arc aş îndrăzni să lansez ipoteza că acest ceva dinăuntrul nostru e ceea ce întoarce arcurile ceasornicului, lansează programul absurd care se cheamă destin şi ne binecuvântează pentru nemurire.

Acel ceva este în egală măsură fascinant şi periculos. Hai pentru moment să ne închipuim că în loc de obişnuitul “eu” care-şi bea cafeaua de dimineaţă, merge la lucru, are o soţie /un soţ şi unul sau mai mulţi copii, în locul acestui “eu” s-ar afla de fapt doi. E o derapare de la teoria freudiană asupra sub-conştientului căci noutatea constă în faptul că într-un anumit moment e posibil să se declanşeze o reacţie în urma căreia “eu-l” de sub capac ar prelua conducerea. În termenii “eu-lui” obişnuit aceasta ar însemna fără doar şi poate CAPĂTUL LUMII.

Este experienţa mea personală care-mi şopteşte că undeva prin lumea viselor prinde contururi o nouă fiinţă. “Nouă” în termeni relativ, fireşte, căci dacă la început nu-i decât beznă, apoi uite că peste ceva timp în acest întuneric încep să se înfiripeze mai întâi contururi neclare, apoi lumi în carne şi oase. Este frumos şi fascinant fiindcă deschide portiţa spre necunoscut, dar e teribil şi înfricoşător fiindcă “eu-l” cotidian este ameninţat cu dispariţia.

Să fie vorba de acest întuneric dinăuntrul fiinţei despre care iubeşte să filozofeze Haruki Murakami? Simplific? Absolut. Dar nu fac decât să dau propria interpretare celor citite. Mă dezamăgesc criticele literare care afirmă că nu au impertinenţa să interpreteze ceva şi trimit cititorul la culcare. Dar totuşi, după ce spun ceea ce spun şi eu ca şi criticii literari trag o linie şi trimit la opera propriu-zisă.

Altfel spus, ca să descrie ceea ce nu a fost descris până acum Murakami recurge la mitologii. Mitologii noi, inventate de autor care pe lângă faptul că sunt fascinante, au meritul de a pune bazele unui limbaj care să ne facă capabili să vorbim despre lucrurile nerostite.

Tags: , , , , ,

One Response to “Sfârşitul lumii cu o ladă de bere”

  1. […] P.S. În unicul roman distopic al lui Haruki-sensei, tot nu există state; există două „chestii”: Sistemul și Fabrica. […]