June 17, 2005 3

La gazza ladra

By in japonia

Nu ştiu cum se face, dar pentru mine contează când am citit pentru prima oară o carte, ce am citit înainte de asta, dacă am recitit-o şi de ce. Uite, de exemplu, Cronica păsării-arc am citit-o în primăvară lui 2003, după ce în acelaşi an citisem cu plăcere două cărţi de Orhan Pamuk. Apoi, după nişte căutări mistico-metafizice, am dezgropat un Castaneda, o carte despre magie, una despre şamanism (Eliade) şi una despre Graal. Cred că mi se făcuse dor de realitate şi în schimbul ei am primit una dură.

Tonul romanului mă cucerise din prima. Ce poate fi mai incitant decât a face spagheti (cu toată sârguinţa!), ascultând “Coţofana hoaţă” de Rossini şi fiind întrerupt de propuneri insistente (şi indecente) de face sex la telefon. După o atmosferă încărcată de electricitate, furtuna a lovit inexorabil. A fost: 1. Soţie dispărută în împrejurări misterioase; 2. Experienţe paranormale într-un puţ care declanşează puteri psihice paranormale; 3. Vânzări groteşti de peruci; 4. Crime de război în Manciuria şi răsplată în Siberia; 5. Corporaţie de lucruri paranormale cu afaceri misterioase; 6. Identificarea soţiei şi imposibilitatea operaţiunii de salvare. Cam astea. Ah, şi încă: 7. Pasărea-arc!

După cum vezi, un cocktail exploziv pentru începători. Pe mine personal m-a ameţit. Partea cu crimele de război am citit-o cu uşurare – totuşi se înscria în ceva identificabil, cu perceptibile referinţe la Arhipelagul GULAG al lui Soljeniţîn. Chiar am fost determinat să aflu mai multe despre rădăcinile mele siberiene – nu naturale, ci implantate acolo prin răsădire miciuriană. Acum mă gândesc că ceea ce mi-a scăpat a fost o revelaţie: conştiinţa păcatului! Păcatului metafizic (ca cel al ouşorului de aur care întâmplător s-a spart; a mărului care a fost întâmplător muşcat; a fiului care întâmplător îşi omoară tatăl şi se culcă cu mamă-sa), dar şi a celui concret, identificabil factologic şi istoric. Acum mi se pare mie că chiar şi acel păcat istoric săvârşit de altcineva, e într-un fel al nostru al tuturora. De ce? Din cauza celui metafizic, zice Murakami. Din cauza că topografia GULAG-ului se află gravată nu pe hărţile Siberiei, ci în măruntaiele psihicului fiecăruia din noi. Suntem nişte păcătoşi şi basta. Ergo, de la noi pleacă soţii /soţiile & soţii /soţiile nu se pot întoarce înapoi (fiindcă sunt păcătoşi şi ei /ele).

Simplu. Prea…

Dacă suntem păcătoşi şi inconştienţi nu se întâmplă nimic: nu ştim asta şi vindem peruci fără să ne pese. Dar este implantat în noi un program al mântuirii care ne face să ne punem întrebări, să ne îndoim, să ne înnoim din punct de vedere spiritual şi să ne agăţăm de şansa de a scăpa. Mi-e frică că încerc să explic o mitologie prin alta, traducându-l de fapt (şi reducându-l) pe Murakami în termeni creştini. Dar cum altfel să explic coborârea personajului în puţ, altfel spus, într-o stare embrională, pre-natală, pre-ceilalţi. Un creştin s-ar fi auto-exilat în peşteri, sihăstrii, acolo unde în singurătate deplină ar fi rămas unul şi unul cu Dumnezeu. Nu ştiu ce exact ar face un budist, dar mi se pare ca aşa cum ni se prezintă, actul şederii în puţ nu-l pot înţelege altfel decât o curăţire spirituală, o curăţire de “eu” poate?

Mai aproape…

Mai rămâne şi pasărea-arc. O pasăre care ciripeşte în fiecare dimineaţă, iar de la ciripitul ei se face ziuă. O pasăre pe care nimeni nu o vede, dar a cărei existenţă este certă fiindcă altfel nu ar fi zi. O pasăre program? Un program care se auto-iniţiază, un program de încărcare (mă refer la programele de calculator). Chiar în denumire ei – pasăre-arc. Adică ceva care fiind întors ca un ceas (de ceva? de cineva?) de desface şi prin asta se face ziuă, lume, cosmos, fiinţă… La fel ca şi programul nostru de mântuire. Trăieşti-trăieşti, nu ştii de nimic, vinzi peruci, iar la un moment anumit… dispare soţia. Adică, te coci. Guşti din mărul cunoaşterii. Afli de crime de război. Apoi înţelegi că acele crime sunt şi ale tale, fiindcă aşa eşti tu, aşa suntem cu toţii. Apoi se lansează programul de auto-mântuire. Pornit de mâinile unui ceasornicar invizibil.

Până la urmă nu-i decât o încercare de a lega puţul cu paranormalul, pasărea-arc cu crimele de război din Manciuria. Dar, într-un fel leger Murakami reuşeşte să nu pună punctele pe “i”. Ar fi prea categoric să lăsăm lucrurile baltă fără a indica o uşiţă spre izbăvire. Într-un fel istoria cu bătrânul veteran de război, care după ororile din Manciuria îşi ispăşeşte (într-un fel personal) pedeapsa în lagărele din Siberia, este cheiţa care dezleagă misterul romanului. Anume stoica ispăşire a pedepsei pentru crimele într-un fel şi ale tale ne lasă să se întrevadă un potenţial happy end.
HAPPY END.Pretins şi aproape inventat (romanul nu lasă decât să se bănuiască această soluţie, fără să o propună direct) acest final mă împacă pe mine cu mine. Altfel ar fi prea futil. Atunci când am citit cartea nu am întrezărit acest happy end şi acest lucru m-a deprimat. Acum, chiar dacă îmi dau seama că interpretarea mea e condiţionată de cultura mea incorigibil creştină (dar între karma budistă şi mântuirea creştină nu-i o distanţă cine ştie ce de mare), această interpretare mă satisface. Nu zic că ar fi unica. S-ar putea cineva să vadă lucrurile diferit. S-ar putea eu să le văd diferit (sper: mai profund) atunci când cu siguranţă voi reciti Cronica păsării-arc.

Tags:

3 Responses to “La gazza ladra”

  1. […] un clid de cărţi care se aşteaptă a fi citite şi cu toate acestea m-am apucat să recitesc „Cronica păsării-arc” de mult-apreciatul Haruki Murakami. Ca să-ţi faci o idee ce ratez, am […]

  2. […] Avea gust de nisip, timișoreană brună și miros de tren accelerat. Apoi am trecut la „Cronica păsării-arc”. Mi-a dat niște neliniști, dai bojă. „Arhipelagul Gulag” e floare la ureche pe lângă […]